Bătălia pentru şefie lângă cadavrul Marelui dispărut

Lascăr Catargiu condusese Partidul Conservator timp de aproape două decenii.

Mizeria bătăliei pentru putere nu e o noutate în istoria noastră. Ea defineşte viaţa noastră politică încă de pe vremea lui Carol I. Un exemplu ni se pare semnificativ. La 30 martie 1899, slăbit de luptele fratricide din PNL şi, mai ales, de gogomăniile comise în politica externă, guvernul Dimitrie A. Sturdza demisionează. Carol I, adept al ceea ce s-a numit rotativa guvernamentală, socoteşte că a venit rândul Partidului Conservator, aflat în Opoziţie de patru ani, să parvină la Putere. Şef al Partidului Conservator era Lascăr Catargiu.

Pragmatismul, cunoaşterea României reale şi, mai ales, stăpânirea de sine au făcut ca Lascăr Catargiu să rămână preşedinte al Partidului Conservator timp de 19 ani şi, îndeosebi, să ţină la un loc personalităţile accentuate ale acestui partid. De înţeles de ce Regele apelează rapid la Lascăr Catargiu pentru formarea guvernului Conservator. Din nefericire, scrisoarea prin care Carol I îl chema la Palat pentru desemnarea ca premier ajunge prea tîrziu. Lascăr Catargiu murise după-amiaza, la ora 16.00, în timp ce Scrisoarea se îndrepta spre el.

Lascăr Catargiu condusese Partidul Conservator timp de aproape două decenii. Fusese premier în mai multe rânduri. Pe parcursul anilor, între un astfel de om şi cei din jur se ţes, inevitabil, puternice legături sufleteşti, chiar dacă aceştia din urmă nu-i sunt neamuri. Ar fi fost de aşteptat ca liderii Partidului Conservator, loviţi sufleteşte de moartea unui apropiat, să încremenească tulburaţi. Fie şi de gândul că toţi sunt muritori. Liderii Conservatori nu sunt oameni. Sunt oameni politici: un gen aparte de oameni. În dispariţia lui Lascăr Catargiu ei nu văd dovada destinului inexorabil. Ei văd de îndată şansele unei şefii până atunci refuzate.

Drept urmare, locul tulburării metafizice e luat de cursa pentru postul de Şef al Partidului Conservator, rămas liber. O cursă cu atît mai aprigă cu cît căderea guvernului Dimitrie A. Sturza făcea ca noul preşedinte al partidului să fie şi premier.Lascăr Catargiu murise pe la ora 16.00, la 30 martie 1899. Seara, la ora 18.00, liderii partidului se adună la Clubul Conservator de pe Calea Victoriei. Nu pentru a-l jeli pe cel dispărut, ci pentru a se părui între ei care să fie şef. Generalul Gheorghe Manu, preşedintele Clubului Central Conservator, convoacă de urgenţă Comitetul Executiv al Partidului. Deşi format din 22 de inşi, la reuniune vin doar nouă. Unii cer amânarea unei decizii. Atât din deferenţă faţă de marele dispărut, cât şi din nevoia de a-i consulta şi pe Junimişti. Susţinătorii amânării sunt doar doi din nouă. Ceilalţi dominând, e ales şef al partidului un ins lesne de mânuit - Gh. Gr. Cantacuzino -, şi nu P.P. Carp, de a cărui personalitate se temeau mulţi. Tipică politicianismului băştinaş, afacerea se constituie într-o lovitură dată nu atât Partidului Conservator, cât mai ales ţării.

1899 e anul de vârf al Crizei financiare, cea mai mare din Istoria modernă a României.Soluţionarea Crizei cerea un guvern tare. Asta însemna, pe lângă o majoritate zdrobitoare în Parlament, un premier cu experienţă şi autoritate în Partid şi, mai ales, unitate fără fisură a formaţiunii de guvernământ. Prin lovitura de Palat dată pe post de jeluire a marelui dispărut Lascăr Catargiu, liderii Conservatori spulberă aceste condiţii. Gheorghe Gr. Cantacuzino, cel mai bogat om din România (avea, printre altele, Palatul de pe Calea Victoriei în care se află azi Muzeul George Enescu), era de o mediocritate exemplară. Prin excluderea Junimiştilor, Partidul Conservator intră într-un lung proces de tulburări interne. Şi astfel, România s-a văzut obligată să mai suporte încă doi ani de Criză, până în 1901, când vin Liberalii la putere. Asta numai şi numai pentru că politicienii români dovedeau încă o dată disponibilitatea de a sacrifica totul de dragul ciolanului.