Anul în care România a ratat decolarea spre modernizare

Între 1 ianuarie 1990 şi 30 septembrie 1990, situaţia economică a ţării se degradase până în marginea catastrofei.

Ziua de 18 octombrie 1990 marchează un hotar în istoria postrevoluţionară a României: sfârşitul surâsurilor şi începutul încruntării".Astfel debuta comentariul meu politic „Un raport sinucigaş?" din „Expres Magazin", 23 octombrie 1990, aşezat, împreună cu altele, publicate între 19 ianuarie 1990 şi 11 noiembrie 1991, între coperţile volumului „O lovitură de stat prost mascată" (proză politică), pe cale de a vedea lumina tiparului la Adevărul Holding. Mai tinerii cititori, dar şi cei mai în vârstă, cu mai puţină ţinere de minte, vor fi vădit surprinşi la parcurgerea rândurilor de mai sus. Ce s-a întâmplat acum douăzeci de ani, în 18 octombrie 1990, de m-a împins să scriu despre un hotar în istoria noastră postrevoluţionară? Comentariul meu, „Un raport sinucigaş?", dar şi „Cronologia", din volumul „O lovitură de stat prost mascată", întocmită de Domniţa Ştefănescu, dau răspunsul. Pe 18 octombrie 1990, premierul Petre Roman prezintă în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului „Raportul celor 100 de zile". Ca şi azi, Parlamentul de acum douăzeci de ani era un spaţiu al cetăţenilor numiţi deputaţi şi senatori care cheltuiau banii de la Buget într-o veselie întrecută doar de nepăsarea faţă de ceea ce se întâmpla în ţară. În această atmosferă de dolce far niente, Raportul Guvernului  Roman a căzut ca o piatră aruncată într-o baltă stătută, populată de broaşte bine dispuse fără motiv.

Între 1 ianuarie 1990 şi 30 septembrie 1990, situaţia economică a ţării se degradase până în marginea catastrofei. Producţia industrială scăzuse cu 27,7%. Volumul investiţiilor se redusese cu 44,6%, iar al exporturilor cu 54%. Inflaţia atinsese incredibila cifră de 160%. Banii lăsaţi de Ceauşescu, peste trei miliarde de dolari, strânşi printr-un înfricoşător sacrificiu al întregii populaţii, fuseseră păpaţi. Se punea problema unui împrumut la FMI. Ca şi azi însă, FMI punea condiţii drastice pentru acordarea unui împrumut. În „Un raport sinucigaş?", ca şi în alte texte iscălite în perioada respectivă, realizam un tablou al cauzelor care au dus la dezastrul ţării, dezastru sesizat de Guvern, în primul rând. Semnalam, printre altele, o cauză ce ar putea să pară cititorilor de azi ca fiind copiată în trecutul de acum 20 de ani din România lui 2010: „O uriaşă energie s-a risipit în şovăieli perestroikiste, în iniţiative pe jumătate, în făgăduieli electorale şi postelectorale. Actualii lideri ai României au cumpănit prea mult între pierderea popularităţii şi luarea unor măsuri ferme, radicale, cerute de realitate".

Ieşirea din Criză nu putea avea loc decât prin trecerea neîntârziată la promovarea de măsuri radicale, cele mai multe cu efecte dramatice asupra nivelului de trai al românilor. Spune asta Raportul în Concluzia concluziilor: „Am atins pragul de la care nu mai avem alternativă. Trebuie să operăm cu Reforma, nu doar să afirmăm că e necesară". Sub acest semn, premierul Petre Roman avansează un set de măsuri radicale, ce vor fi subsumate sintagmei Terapie de şoc: crearea cadrului legislativ pentru atragerea capitalului străin, devalorizarea leului, liberalizarea preţurilor. Momentului 18 octombrie 1990 îi urmează o uriaşă, crâncenă bătălie a Guvernului Roman pentru ceea ce va numi implementarea Reformei. Un an mai tîrziu, la 1 octombrie 1991, ca urmare a „loviturii de stat prost mascate" care a fost mineriada din septembrie 1991, Guvernul Roman cade. Îi urmează Guvernul Stolojan şi, după scrutinul din septembrie 1992, Guvernul Văcăroiu. Cinci ani - 1991-1996 - de încetinire a Reformei. Cinci ani răspunzători în Istoria României de pierderea de către ţara noastră a bătăliei pentru o autentică modernizare. Putem spune astfel, fără riscul de a greşi, că destinul României s-a decis în doar un an de zile: între 18 octombrie 1990 şi 1 octombrie 1991. În acest interval, România a ratat decolarea spre modernizare.