Un instantaneu tirolez

Acum câtva timp am stat, singur-singurel, în casa unui prieten, în Tirolul italian.

Linişte şi pace. (Cu o singură excepţie: am făcut imprudenţa să deschid după o săptămână televizorul şi prima imagine care mi-a invadat inoportun camera a fost cea a lui Marean Vanghelie: prietenul meu fixase televizorul pe TVR Internaţional...). Şi-ntr-o zi am văzut la afişierul bisericii de-acolo un anunţ despre o mare sărbătoare locală anuală ce se ţinea în week-end la vreo patruzeci de kilometri de sat. Imensa majoritate a localnicilor din zonă sunt austrieci şi vorbesc în dialect. Evident, ştiu şi italiana, dar, cum e şi firesc, sunt foarte mândri de originea lor „imperială", de tradiţile lor, de iodlerele lor, de mâncarea lor, de maşinăriile lor străvechi cu care fac şi azi - zic ei - cel mai bun caş din lume. Până în 1918, tot Tirolul de Sud a aparţinut Austriei, după care, prin Tratatul de la Versailles, a revenit Italiei. Iar eu eram curios să văd cum se împacă capra italiană cu varza vieneză şi unde să observi mai bine lucrul ăsta dacă nu la o sărbătoare austriacă?

Sărbătoarea era un fel de „Sâmbra oilor" maramureşeană, numai că nu oile erau vedetele zgomotoasei defilări, ci vacile, nişte vaci superbe, cu nişte ugere mai mari decât rezervorul de benzină de la fostul meu „Matiz". Veniseră mii de oameni  nu numai din Italia, ci şi din Germania, Austria, Franţa, Elveţia. Privind impresionanta paradă, l-am întrebat pe cel care mă luase de la autostop cu maşina, un moşneag vioi, echipat tradiţional - cu  un fel de bermuderi din piele de viţel, ciorapi albi până la genunchi, cămaşă albă de pânză, pălăriuţă verde şi care, surpriză, o rupea pe franţuzeşte - dacă n-are nostalgia Austriei Mari. S-a uitat mirat la mine: „De ce s-o am? Nu suntem în Europa?" Şi mi-a arătat în zare un vârf înzăpezit: „Uite, dincolo de el e Austria. Pot să trec dincolo când vreau. Dar de ce să trec? Aici m-am născut, aici e pământul meu, vorbesc limba mea. N-am nevoie de graniţe. Sunt acasă". Să spui drept, auzindu-l, m-am simţit cam tăntălău cu întrebarea mea.

Oare - mă întreb eu, retoric, desigur - nu la fel gândesc şi secuii noştri din Harghita şi Covasna?

P.S. - Cred că evenimentului care agită lumea mass-media în aceste zile i se potriveşte cel mai bine titlul unui cântec intonat pe vremuri în Cenaclul Flacăra: „Vânare de vânt".