Propunere pentru o statuie

Wadowice (Polonia), Carfin (Scoţia), Ploermel (Franţa) – iată numai trei locuri (de care am aflat eu) unde au fost înălţate monumente în  memoria celui care a fost Papa Ioan Paul al II-lea.

Am mai spus-o şi o repet cu toată convingerea: începutul sfârşitului comunismului a fost dat de înscăunarea la Vatican a cardinalului polonez Karol Wojtyla: mişcare politico-strategică genială (căci până la urmă, orice am zice, politică a fost!) care i-a lăsat complet buimăciţi pe sovietici, iar „aprinderii" muncitorilor şi intelectualilor grupaţi în şi în jurul Solidarităţii i-a oferit oxigenul necesar.

Acest om blajin, cu fizionomia lui de bunic atent şi grijuliu, a răsturnat o întreagă lume (lumea Estului, cel puţin) printr-un simplu şi aparent inofensiv îndemn: „Nu vă fie teamă!", care a măcinat sistemul totalitar mai abitir decât „războiul stelelor" preconizat de Reagan. Cum s-ar putea apoi uita uriaşa însemnătate ecumenică a primei vizite a unui Înalt Pontif într-o ţară majoritar ortodoxă, în România, pe care atât de emoţionant Ioan Paul al II-lea a numit-o „Grădina Maicii Domnului"? (În această paranteză fie spus, prin acceptarea vizitei şi prin tot ce-a făcut în timpul ei, Prea-Fericitul Teoctist - Dumnezeu să-l ierte! - şi-a spălat o bună parte din păcatele, nu puţine, comise pe vremea lui Ceauşescu). Fie şi numai pentru asta defunctul Papă ar merita un monument în Bucureşti, numit până mai ieri alaltăieri „oraşul fără statui". Un monument nu ca o compensaţie pentru măgăoaia ce se ridică acum lângă Catedrala Sf. Iosif, ci ca un semn al reconcilierii creştine atât de aşteptate şi dorite.

Am avut rarisima ocazie, printr-una din acele excursii de grup din socialism, cu paşaport colectiv, să fac Revelionul la Varşovia, taman sub Legea Marţială instituită în 1980 de Jaruzelski. Pretutindeni - sărăcie lucie. Vitrinele magazinelor alimentare expuneau doar lăzi cu prune uscate. Acul scalei bătrânului radio din cameră, la care m-am repezit să prind „Europa Liberă", era fixat şi înţepenit pe dinăuntru cu o sârmă vizibilă, ca să nu poţi asculta decât postul oficial polonez.

Meniul nopţii de Anul Nou de la restaurantul hotelului unde eram cazaţi - vai de mama lui! Două feluri de mâncare, 50 de votcă, un pahar de şampanie la miezul nopţii şi o sticlă de vin la patru persoane: ăsta era tot Revelionul. O singură masă cu o pereche poloneză în vârstă, iar în rest - turişti din Est ce-şi admirau reciproc achiziţiile de blană de vulpe polară. Noroc că adusesem cu mine doi litri de horincă din Maramureş, din care la un moment dat, în gheţăraia din restaurant, i-am servit şi pe cei doi polonezi. Bărbatul, care până atunci fusese de o tristeţe aproape iremediabilă, a rămas atât de impresionat, încât a simţit probabil nevoia să-mi ofere ceva, un cadou, o amintire. I-a şoptit ceva nevestei, ea a scotocit în poşetă, s-a uitat prudentă în jur şi mi-a dat pe sub masă - ce credeţi? Un mic portret înrămat al Papei Ioan Paul al II-lea. „Il va nous sauver", a zis încet bărbatul.

Ceea ce, peste zece ani, s-a şi întâmplat.