Viaţa şi moartea mareşalului

Motto: „Nu vă supăraţi, ce se vinde aici?“ „Cărţi.“ „Daţi mai puţine, să prindem şi noi!“ (Dialog la coadă, 1988)

Orice încercare de a-l prinde pe mareşalul Ion Antonescu între coperţile unei cărţi este o iniţiativă temerară şi riscantă. Controversele îl vor urmări pe autor la tot pasul, căci niciun alt conducător român din secolul XX nu este comentat atât de aprig între două viziuni extreme: „erou", „patriot", „antibolşevic", respectiv „criminal", „fascist", „antisemit".

Încercarea este şi mai dificilă atunci când îi aparţine unui publicist evreu de origine română. Şi totuşi, Teşu Solomovici s-a încumetat. Rezultatul eforturilor sale este o lucrare care a meritat toate riscurile: „Viaţa şi moartea mareşalului Ion Antonescu" (Editura Teşu, 2010).

În cele peste 300 de pagini bine documentate, neobositul publicist reuşeşte o echilibristică de invidiat. Jonglează abil între cele două extreme, alegând să informeze şi evitând să se pronunţe. Iar informaţiile selectate sunt dintre cele mai interesante, căci autorul nu scrie despre un singur personaj, ci despre două: conducătorul militar Ion Antonescu şi omul Ion Antonescu. În cartea lui Teşu Solomovici, cele două personaje se întâlnesc adesea, interferează, se suprapun, apoi se despart din nou, căci au de traversat cei mai cumpliţi ani ai celui mai sângeros veac din istoria omenirii.

Finalul tragic al mareşalului - execuţia de la Jilava, din 1 iunie 1946 - este relatat de un martor ocular: Ovidiu Gologan, operatorul chemat să filmeze sfârşitul mareşalului (acelaşi care-i imortalizase deplasările şi momentele festive în timpul războiului).

„Cei patru condamnaţi aveau în faţă pistolarii. Când s-a apropiat momentul, am auzit vocea mareşalului, limpede şi pătrunzătoare: «Domnilor, suntem gata! Ochiţi cum trebuie! Trăiască România! Foc!». A ridicat mâna în care avea pălăria şi a comandat impasibil, ca şi cum n-ar fi fost vorba de el. În liniştea de cimitir a acestui colţ de închisoare s-au auzit rafalele armelor. Mihai Antonescu, generalul Piki Vasiliu şi Gheorghe Alexianu au căzut retezaţi şi trupurile lor au rămas în nemişcare. Aparatul ţârâia necontenit, fixa pe peliculă scena de coşmar. Se petrecea ceva incredibil. Mareşalul se ridicase într-un genunchi şi, înălţându-şi pieptul şi fruntea, strigă: «N-aţi nimerit, domnilor! Ochiţi mai bine! Terminaţi odată!». Unul dintre pistolari s-a desprins din rând, a înaintat câţiva paşi şi a tras în tâmpla mareşalului. Acesta continua să mişte. O nouă împuşcătură i-a dat lovitura de graţie".

Ziaristul englez Reuben Markham se grăbea să transmită redacţiei sale: „Când a venit clipa fatală, mareşalul însuşi a dat plutonului de execuţie comanda să tragă. Soldaţii s-au dovedit mai nervoşi decât el".

Cartea lui Teşu Solomovici ne reaminteşte un adevăr stupid: execuţia lui Antonescu a fost filmată integral în 1946, dar execuţia lui Ceauşescu n-a putut fi filmată în 1989...