Un Rege greu de înţeles

Nu pot să-l înţeleg pe Hagi! Refuzul de a prelua echipa naţională de fotbal este pe cât de misterios, pe atât de iraţional.

Ieri, când trebuia să dea un răspuns definitiv propunerii venite de la Federaţie, am ascultat cu atenţie explicaţiile sale. Aceleaşi de săptămâna trecută: „Am decis să nu mai iau o echipă de pe drum". Nimic în plus. Şi parcă era nevoie de mai mult...

Cum adică, nu mai iei o echipă „din mers"? Asta înseamnă să-ţi anulezi aproape toate şansele de a mai antrena vreodată. În general, schimbările se fac „din mers", atunci când echipa nu merge. Pleacă un antrenor, vine altul, în speranţa că va redresa situaţia. Când un tehnician stă pe bancă până la sfârşitul campionatului, înseamnă că a făcut treabă bună şi are mari şanse să continue. Nimeni nu se dă la o parte pentru a spune: poftiţi, domnule Hagi!

Surpriza este cu atât mai mare, cu cât Hagi nu se afla în situaţia de a pune condiţii. A fost un jucător magnific (nu degeaba i s-a spus „Regele"), a făcut treabă foarte bună cu Academia de fotbal de la Constanţa, dar ca antrenor a dezamăgit. Şi o tot face de vreo zece ani încoace. Asta e - îi place, nu-i place, trebuie să înţeleagă că rezultatele sale au fost mult sub aşteptări. Faptul că n-a dus la capăt niciun mandat - nici la echipa naţională, nici la Galatasaray, Steaua, Timişoara sau Bursaspor - nu-l recomanda pentru o nouă propunere din partea Federaţiei. Dar a primit-o! Şi a primit-o pentru că e Hagi, marele Gheorghe Hagi, aşa cum şi Maradona a fost instalat, în urmă cu câţiva ani, la cârma Argentinei. Şi a eşuat, încheind cu un umilitor 0-4 în faţa Germaniei, pentru că geniul fotbalistic a rămas în iarbă, nu s-a transferat pe bancă.

Hagi trebuia să primească noua propunere a FRF cu maximă modestie şi cu un discret „mulţumesc". Pentru el era o şansă colosală de a-şi pune la treabă marea experienţă, nesfârşita ambiţie şi, poate, ceva mai multă înţelepciune decât în aventurile anterioare.

Antrenorului Hagi îi lipseşte răbdarea. La naţionala României ar fi avut ocazia să şi-o afirme altfel decât la echipele de club, unde presiunea rezultatului este săptămânală. Iar preluarea „din mers" ar fi fost nu un handicap, ci un avantaj, căci i-ar fi asigurat răgazul de a testa formule de joc fără a compromite vreo calificare (dat fiind că ratarea prezenţei la Euro 2012 nu i-ar fi imputabilă).

Dacă, în schimb, a considerat că echipa naţională este o pălărie prea mare pentru el, Gică Hagi merită respectul nostru. Pentru asta, însă, trebuie să vorbească, să explice! Prelungirea misterului sapă precum rugina la temelia statuii sale.

P.S. Preşedintele FRF, Mircea Sandu, a comis ieri o ironie grosolană, cu tentă rasistă: „familia Lucescu, români get-beget". Golănia tinereţii nu se uită cu una, cu două. Şi eu, care credeam că suferinţa îi face pe oameni mai buni...