Stejarul lui Tudor

Am trecut pe acolo în a doua zi de Paşte.

Nu mai era nimic, nimic, nimic. Nici măcar o aşchie, nici măcar o ultimă rămăşiţă a stejarului maiestuos de odinioară. S-a topit totul ca şi cum n-ar fi fost nimic, niciodată. Doar o pajişte verde, păscută din când în când de cioporul de vaci sau de oile lui nea Mihai, la umbra plăcută a pădurii. Copiii de azi nu au de unde să ştie că acolo a fost Stejarul lui Tudor. I se zicea aşa pentru că, povestesc bătrânii, sub coroana sa protectoare şi-au făcut tabără Tudor Vladimirescu şi pandurii săi în 1821, în drum spre Bucureşti. Erau vremuri revoluţionare, căci populaţia nu mai suporta lăcomia fără margini a domniilor fanariote.

Înainte de a înnopta sub stejarul de la Brădiceni, „Domnul Tudor" tocmai citise Proclamaţia de la Padeş, în care, pentru a-i atrage pe moşneni în număr cât mai mare de partea mişcării sale, spunea: „Dar pe bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăriceşti, cât şi pe cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? (...) Nu vă leneviţi, ci siliţi dă veniţi în grabă cu toţii; care veţi avea arme, cu arme; iar care nu aveţi arme, cu furci de fier şi cu lănci; să vă faceţi degrabă şi veniţi unde veţi auzi că se află Adunarea cea orânduită pentru binele a toată ţara (...) Că ne merge, fraţilor, atâta vreme de când lacrămile du pe obrazele noastre nu s-au mai uscat!". Tudor Vladimirescu îşi organizase o adevărată armată, pe principii militare, promovând comandanţi în care marele istoric Nicolae Iorga avea să-i vadă pe „cei dintâi conducători de oşti de la noi".

Nici chiar bătrânii satului nu pot spune câţi panduri avea Vladimirescul când a poposit la Brădiceni. Tot ce ştiu ei, ducând mai departe poveşti auzite de la bunii şi străbunii lor, este că şi-au făcut tabără în jurul falnicului stejar de la marginea pădurii.

Mi-l amintesc ca azi. Ne dădeam mâinile vreo cinci-şase copii pentru a-i cuprinde trunchiul. Ne căţăram în el până la „etajul 1", cum îi ziceam locului în care stejarul se despica în patru craci enormi. Acolo ne făcuserăm o cazemată, cu pat de surcele şi cu acoperiş bine căptuşit cu frunze, să nu pătrundă ploaia. Acolo ne simţeam în siguranţă, ştiind că nu ne poate ajunge nicio jivină a pădurii. Odată striga unul: „Lupul, bă!", şi urcam cu toţii în ascunzişul din bătrânul gorun.

Acum, stejarul este doar o amintire, aşa cum amintire a rămas şi Tudor din Vladimiri. Pe la mijlocul anilor '80 - să fi fost 1985, poate 1986 - s-a petrecut o grozăvie de care nu fuseseră capabili nici fanarioţii, nici Eteria, nici hapsânul Ipsilanti: bătrânul stejar a fost pus la pământ. Într-o sâmbătă, când am venit de la Târgu-Jiu, unde eram elev la - coincidenţă! - Liceul „Tudor Vladimirescu", am găsit-o pe doamna Dogaru plângând. Doamna Dogaru, vecina mea, era profesoară de istorie şi ţinea la Stejarul lui Tudor ca la un obiect de cult. Zicea că prin seva lui curge istorie.

Printre sughiţuri, doamna Dogaru mi-a spus că în urmă cu câteva zile veniseră mai mulţi lucrători forestieri de la Ocolul Silvic Târgu-Jiu şi doborâseră stejarul. Biata femeie a încercat să-l apere, lipindu-se de el şi spunându-le forestierilor că, dacă vor să taie stejarul, să o taie şi pe ea. Dar vajnicii eroi ai muncii socialiste au îndepărtat-o cu forţa. Erau nevoiţi să raporteze îndeplinirea planului la exploatarea masei lemnoase şi realizarea planului cincinal în patru ani şi jumătate.

Şi bătrânul copac luptase eroic cu asasinii săi. Aceştia fuseseră nevoiţi să schimbe mai multe drujbe până când l-au pus la pământ. Unele aveau lama prea scurtă şi nu ajungeau la inima stejarului, altele s-au rupt în fibra seculară. În cele din urmă, crima a fost săvârşită. „Când a căzut, s-a cutremurat satul", povestea doamna Dogaru. Şi plângea bietul stejar... Se prelingea seva pe trunchiul răpus, într-o dâră ce părea formată din lacrimi. Erau lacrimile copacului, amestecate cu lacrimile istoriei.

Când am ajuns acolo, erau încărcate ultimele camioane cu „masă lemnoasă". Am auzit că fuseseră vreo 15-20. Câteva vagoane. Aşa se măsoară nemernicia: în camioane şi vagoane. Iar istoria noastră nu e altceva decât un şir nesfârşit de stejari doborâţi.