Şerban Huidu şi nebunii

E greu de înţeles intensitatea terorii în care au trăit locuitorii Timişoarei ziua de marţi, 16 august.

De la o oră la alta se anunţa la televizor: încă o femeie a fost înjunghiată de „Jack Spintecătorul bănăţean". Către seară, agresorul a fost prins: se numeşte Aurel Mândrilă, are 32 de ani şi este, de fapt, oltean din Mehedinţi. Mai relevant este însă palmaresul său infracţional. Mândrilă abia fusese eliberat din puşcărie, unde stătuse zece ani şi jumătate pentru o crimă oribilă: omorâse un om în stil barbar, măcelărindu-l cu toporul.

E de-ajuns să te uiţi la acest nenorocit pentru a-ţi da seama că e psihopat. Privirea lui nu e a unui om normal, ci a unui posedat. Comportamentul violent îl trădează la fiecare pas, iar vorbele îi confirmă nebunia: „Am băgat cuţitul în ele pentru că urăsc femeile".

Şi atunci se naşte întrebarea: cum a putut fi lăsat în libertate un asemenea monstru? Justiţia l-a avut în ghearele sale, l-a judecat, l-a condamnat, l-a încarcerat timp de zece ani şi jumătate (cam puţin pentru o crimă), dar n-a fost în stare să-i vadă potenţialul agresiv. Chiar şi cel mai tembel psiholog din sistemul penitenciar şi-ar fi dat seama că Mândrilă e un nebun care, odată pus în libertate, va lovi din nou. O asemenea „maşină de ucis" nu poate fi lăsată nesupravegheată în societate. Pentru infractori există puşcărie, pentru nebuni există balamuc. Dar nişte imbecili aflaţi în serviciul statului au hotărât altfel.

Mă întreb uneori câţi nebuni cu potenţial criminal or mişuna printre noi - pe stradă, prin parc, la şcoală, la mall, pe stadion. Unii se manifestă la vedere, fără avertisment, alţii stau ascunşi în spatele calculatorului şi emit ameninţări virtuale. Este însă doar o chestiune de timp până când demenţii virtuali vor deveni agresori reali. Nu te poţi aştepta la ceva bun de la unul care, semnând (lipsit de imaginaţie) Popescu, îi transmite „cârcotaşului" Şerban Huidu următorul mesaj: „Tot un jegos ai rămas... un nigger retardat de la lovitura primită în căpăţână. Mai bine crăpai dracului cu invidia ta cu tot. Dar poate nu e târziu. Probabil pastilele pe care le înghiţi nu-ţi fac bine. Stai liniştit că mai sunt care încă te blesteamă şi a doua oară fii sigur că nu mai scapi!". Unul care-ţi doreşte moartea este unul care n-ar ezita să ucidă. Tot ce-i trebuie este conjunctura potrivită.

Tembelului „Popescu" îi ofer şansa de a citi mesajul unui om care în cutia craniană are creier şi nu marmeladă: „Dragă domnule Şerban, şi eu am trecut prin ce treci dumneata. În 14 iunie 1990 am fost lovit crunt de hoardele de mineri, cu ciomegele lor, în toate zonele capului. Până prin 1993 am tot vomitat, că aveam ameţeli crunte. Am rămas cu un tremur al mâinilor şi cu un echilibru precar. După 10 ani am putut merge singur. Familia m-a ajurat enorm - soţia şi mama, cât a mai trăit. Cu bine şi multă sănătate! Curajul tău şi voinţa ta vor birui".

O lecţie (anonimă) de omenie pentru toţi „Popeştii" încărcaţi de ură, inclusiv pentru cei care au rupt oase în 13-15 iunie 1990, în frunte cu „Popescul-şef", Miron Cozma. Şi un avertisment pentru acei angajaţi ai statului care au obligaţia profesională de a-i depista şi izola pe aceşti „Popeşti" bântuiţi de gânduri sumbre.