Să-ţi mănânce ghindă din palmă

Plecat să cutreier codrii în căutarea timpului pierdut şi a amintirilor încă vii, la marginea pădurii l-am întâlnit pe nea Mihai.

Stătea semeţ, la oarece distanţă de turma sa, cu toporişca pe mână şi cu privirea aţintită hăt departe, în locul în care cerul se uneşte cu pământul sub patronajul munţilor maiestuoşi de la miazănoapte.

Nea Mihai nu e cioban de meserie. A lucrat la fabrică zeci de ani, până când a venit izbăvitoarea pensie. Şi-ar fi putut trăi bătrâneţea între „una mică" şi bârfe la podişcă, aşa cum fac mulţi viteji ai satului. Dar nea Mihai a ales altceva: şi-a încropit o turmă şi a făcut un ritual din a o scoate la păscut. La început avea câteva oi şi vreo trei capre. Dar atât de mult le-a îndrăgit, că nu l-a lăsat sufletul să le taie. Animalele s-au tot înmulţit, astfel că turma a ajuns acum la 22 de oi şi 31 de capre (nu lipsesc, desigur, un berbec şi trei ţapi).

Nea Mihai şi-a făcut o socoteală: din douăsprezece luni ale anului, doar în trei nu poate ieşi la câmp cu „copiii" săi (aşa le zice, şi se poartă ca şi cu nişte copii). De obicei, stă pe lângă casă în decembrie, ianuarie şi februarie. Dar anul ăsta are noroc. Iată, vine Anul Nou şi el n-a făcut pauză nici măcar o zi! Vremea bună i-a scurtat perioada de hibernare. Iar dacă nu ninge, iese la câmp şi de Bobotează.

Pentru nea Mihai nu e o corvoadă, ci un mod de viaţă. Dimineaţa face treburile casei, mănâncă în tihnă împreună cu tanti Ileana (copiii sunt la oraş, la serviciu), apoi îşi ia trupa şi he-he-he, ţa-ţa-ţa! Cum ziua, acum, e scurtă, să tot stea plecat vreo cinci ore. Timp în care face vreo şapte-opt kilometri: unul până la pădure, unul înapoi spre casă, plus fâţâitul de colo-colo, în ritmul impus de zburdalnicele capre.

Era ieri o vreme dumnezeiască. În ziua a treia de Crăciun, soarele Sudului trimitea raze prietenoase, dând viaţă codrilor care şi iarna refuză să moară. Oiţele căutau smocuri de iarbă verde prin mărăcinişuri. Căpriţele se căţărau după lăstari numai buni de ronţăit. Şi unele, şi altele descopereau ghindă sub covorul de frunze uscate. Am căutat şi eu, bucuros să le dau căpriţelor, ba chiar şi ţapului cel ţanţoş, să mănânce ghindă din palmă. Nimic trist în acest colţ de Rai!

Astă-vară, nea Mihai a vândut patru capre cu zece milioane de lei vechi. Două milioane jumate bucata. Am făcut o socoteală şi l-am întrebat de ce nu le vinde pe toate, că ar scoate peste o sută de milioane. A fost singura dată când în ochii lui nea Mihai am zărit o privire tristă. Înainte de a-mi răspunde el, am realizat cât de nesăbuită a fost întrebarea mea. Am înţeles că turma bunului meu consătean nu se măsoară în milioane de lei, ci în clipe de viaţă.

Nu există pe lume atâţia bani cât să-l facă pe nea Mihai să renunţe la oile sale, la caprele sale, la plăcerea de a le da ghindă din palmă, la bucuria de a vedea mieii şi iezii zburdând primăvara, la ritualul drumului parcurs zilnic de acasă până la pădure şi înapoi, la kilometrii ce-i dau roşeaţă în obraji şi îi fac poftă de mâncare, la bucuria de a le aduce celor de acasă când un pumn de fragi sau de mure, când un buzunar de nuci sau de alune, când ciuperci înşirate pe sfoară ca un trofeu inegalabil...

Nea Mihai nu se plânge niciodată de greutăţile vieţii, pentru că el a avut înţelepciunea de a descoperi bucuriile vieţii. Simple, mici, dar adevărate.

Grigore Cartianu este redactor-şef Adevărul