Români de toată isprava

Marţi, 9 august. Eram împreună cu câţiva colegi. Treceam în revistă fotografiile din Londra devastată. Poze una şi una, făcute de profesionişti. Când, dintre zeci de fotografii, mi-au picat ochii pe una înroşită de flăcări, am ştiut că ea e „aleasa“.

Iar privirile colegilor mi-au confirmat opţiunea. Într-o zi cu mari evenimente care-şi cereau dreptul de a sta pe pagina 1, am găsit loc şi pentru poza „înflăcărată". Ba chiar i-am rezervat un format neobişnuit de înalt, ca să respire, să arate extraordinara victorie a vieţii în lupta cu moartea.

Atunci când faci o opţiune editorială, nu pui pe masă toate argumentele. Te rezumi la informaţii, dar trăirile interioare le păstrezi pentru tine. Cel mult, poţi spune „aşa simt eu, mergeţi pe mâna mea". Mizezi pe „fler", pe „miros", pe un al şaptelea simţ.

În cazul fotografiei de la Londra, al şaptelea simţ - un fel de înger sau de drăcuşor, nu ştiu exact - îmi proiecta următoarea trăire interioară: „Avem o casă în flăcări, o fereastră deschisă şi o femeie care planează ireal de la vreo cinci metri înălţime, pe fundalul întunecat al nopţii. Jos aşteaptă nişte braţe întinse, chemând-o parcă pe femeie pentru a-i oferi protecţie, pentru a-i opri zborul spre caldarâm. Nu se văd feţe sau detalii vestimentare, sunt doar siluete şi contururi. Lumina incendiului atroce reduce totul la nişte holograme neidentificabile. Şi totuşi...

Cine-o fi această femeie? Cine-or fi bărbaţii care se reped s-o salveze? Iată nişte oameni de toată isprava! Jos pălăria în faţa lor! Cu astfel de oameni poţi să schimbi lumea, s-o faci mai bună..."
Pentru o clipă, m-a fulgerat un gând nebun: „Ce bine i-ar sta acolo unui român... ce frumos ar scrie presa engleză despre noi..." Însă l-am alungat repede, pentru a rămâne pe tărâmul realităţii. În viaţă nu e ca-n filme...

Dar iată că, uneori, viaţa bate filmul. După două zile a venit informaţia pe care doar subconştientul îndrăznea s-o aştepte: salvatorul femeii zburătoare se numeşte Adrian Manu, are 38 de ani şi este român get-beget, din Bălceşti de Vâlcea. Oltean de-al meu, carevasăzică. Şi de-al lui Mitică Dragomir, desigur...

A fost ca o ploaie răcoroasă în Sahara, ca un vânt călduţ în Antarctica. Iată un român care face să se vorbească frumos despre România! Graţie lui şi a altora ca el, britanicii, nemţii, francezii, spaniolii, tuaregii şi eschimoşii află că suntem şi noi oameni ca toţi oamenii, cu bune şi cu rele, şi că te poţi baza pe noi atunci când eşti la greu. Graţie lui Adrian Manu, englezii au uitat pentru câteva zile că români = cerşetori + hoţi + ţigani.

M-am uitat încă o dată la fotografie. Am simţit cum nălucile din ea prind viaţă, capătă identitate, am descoperit faţa speriată a tinerei poloneze şi, câţiva metri mai jos, chipul dârz al unui român admirabil: Adrian Manu.

În plină noapte se făcuse lumină. Pe culmile disperării a triumfat curajul. Şi am hotărât să mai publicăm o dată fotografia înflăcărată, mare, mare de tot, pe prima pagină. Este reverenţa pe care o facem în faţa unui român de toată isprava.