Revoluţie şi contrarevoluţie

Ieri am avut lansarea cărţii „Sfârşitul Ceauşeştilor“, în cadrul Târgului Bookfest.

Reproduc „Cuvântul autorului" pentru cei care nu au apucat încă să achiziţioneze volumul.

Această carte e povestea dramatică, ridicolă şi grotescă a sfârşitului celor două personaje care se credeau nemuritoare: Nicolae şi Elena Ceauşescu. Cartea a fost trăită de autor în urmă cu 20 de ani, gândită în ultimii zece ani şi documentată în aproape patru ani.

Nu este un tratat de istorie, ci o abordare jurnalistică a celui mai mediatizat eveniment din istoria României: Revoluţia din 1989. De-a lungul secolelor au fost şi momente mai importante, dar niciunul nu a fost televizat pe jumătate de planetă.

În evenimentele din decembrie 1989, în România au murit 1.116 oameni, dintre care 159 în regimul Ceauşescu şi 957 (de şase ori mai mult!) după răsturnarea acestuia.

Tot în decembrie 1989, în România au intrat, oficial, 67.530 de cetăţeni sovietici, faţă de 30.879 în decembrie 1988. Creşterea de la un an la altul a fost de 118%, în condiţii de închidere temporară a graniţelor şi într-o perioadă cu evenimente periculoase, care de regulă alungă turiştii, nu-i atrag.

Sunt doar câteva dintre cifrele care fundamentează această carte. De aici porneşte totul: de la cifre, în spatele cărora stau fapte. În sprijinul cifrelor vin documente şi mărturii, iar construcţia este întregită de interpretări logice ale acestora.

După 20 de ani îi spunem Revoluţia din decembrie 1989. Unii mă avertizează că n-a fost nicio revoluţie, ci o clasică lovitură de stat. Au dreptate doar pe jumătate: în privinţa loviturii de stat. Asta nu înseamnă că n-a fost şi revoluţie (sau măcar revoltă populară). Una stimulată, e adevărat, dar orice revoluţie are stimulii ei.

Cum poate fi numit acest amestec de revoluţie cu lovitură de stat? Măcar la acest capitol, românii au arătat multă inspiraţie: loviluţie, lovitură de stat cu public, revoluţie de stat, puci revoluţionar etc. Aşa cum pentru amestecul de democraţie şi dictatură, testat în primele luni de postceauşism, au găsit un termen genial: democratură.

Milioane de români sunt convinşi că au participat la revoluţie. Eu însumi am fost convins timp de aproape 20 de ani, până când am intrat în hăţişurile documentării aplicate. Acum ştiu sigur că nu am participat la nicio revoluţie. Am fost doar masă de manevră - şi puteam fi carne de tun - în contrarevoluţie, dar asta am aflat-o mai târziu.

Revoluţie a fost ce s-a întâmplat până la 22 decembrie 1989, ora 12.09, când elicopterul lui Ceauşescu s-a întălţat de pe acoperişul sediului CC al PCR. Au urmat câteva ore de euforie populară - iar a-i pune mustăţi lui Ceauşescu, în tablouri, după fuga acestuia, nu se numeşte revoluţie! -, după care a venit contrarevoluţia. Una organizată minuţios şi cinic de către cei care i-au luat locul lui Ceauşescu. Cei 957 de morţi pomeniţi mai sus sunt rezultatul acestei contrarevoluţii de tip comunist.

Pentru a restabili adevărul am pus cap la cap sute, poate mii de mărturii. Cele mai multe sunt făcute cu bună-credinţă. Altele sunt însă toxice, diversioniste, pentru că autorii lor nu sunt martori, ci făptuitori. I-am ascultat şi pe aceştia, le-am notat spusele, dar le-am folosit selectiv şi, acolo unde se impunea, cu precizări sau corecţii.

Acest volum este doar o parte a poveştii. Cu ajutorul lui Dumnezeu, va veni - cât de curând - şi volumul 2. El se va concentra pe o temă dureroasă precum o rană veşnic deschisă: crimele Revoluţiei.