Rechizitoriul tinerei soţii

Povestea bietului judecător Ricciardo continuă! Giovanni Boccaccio ni-l poartă, în „Decameronul“, prin toate patimile încercării de a-şi recupera soţia, pe uşuratica Bartolomea, din mâinile piratului Paganino.

Mâine vom cunoaşte epilogul acestei poveşti scrise cu atâta har în urmă cu peste 650 de ani.

„Ducându-se, aşadar, cei doi singuri într-o odaie, de îndată ce se aşezară, messer Ricciardo începu:

- Zi, inimioara mea, sufletul meu cel dulce, nădejdea mea, nu-l ştii pe Ricciardo al tău care te îndrăgeşte mai vârtos decât îşi îndrăgeşte viaţa? E cu putinţă aşa ceva? Schimbatu-m-am oare într-atât? Hai, ochişori frumoşi, uitaţi-vă puţin la mine!

Femeia izbucni în râs şi îi curmă cuvântul, zicând:

- Ştii bine doar că nu-s aşa uitucă încât să nu te recunosc că eşti messer Ricciardo din Chinzica, bărbatul meu. Dar dumneata, cât timp ţi-am stat în casă, n-ai dovedit a mă cunoaşte nici barem cât de cât; căci de-ai fi fost ori eşti aşa de înţelept precum doreşti să te socoată lumea, s-ar fi căzut să ai măcar atâta minte încât să-ţi dai cu socoteală că eu sunt tânără, voinică şi proaspătă ca mărul, şi prin urmare să cunoşti ce anume le lipseşte femeilor tinere, pe lângă hrană şi veşminte, deşi le e ruşine s-o spună aşa, pe faţă; or, dinspre partea asta e de prisos să-ţi amintesc cum te-ai purtat cu mine, căci ştii, Domnia Ta, prea bine. Dar de-ţi era mai drag să stai cu nasu-n legi decât să-ţi ţii nevastă, trebuia să fi rămas holtei; deşi, la drept vorbind, eu n-am simţit nicicând c-ai fi judecător, ci mai degrabă un crainic ce strigă praznicele şi posturile, aşa de bine cunoşteai şi sărbători, şi ajunări, şi câte-n lună şi în stele. Da' află de la mine că de-ai fi pus pălmaşii care-ţi lucrau moşiile să ţină atâtea sărbători câte-l puneai să ţină pe cel care lucra peticul meu de glie, n-ai fi ajuns în veci de veci să mai mănânci bucate. Ci Domnul Dumnezeu, drept vajnic grijitor al tinereţii mele, mi-a scos în cale bărbatu-acesta cu care stau aici, pe unde nu se ştie ce-i aia sărbătoare; şi zic aşa, gândidu-mă la sărbătorile pe care Domnia Ta, slujind mai mult lui Dumnezeu decât femeii tale, le prăznuiai cu nemiluita; prin uşa de acolo nu intră aici nicicând nici sâmbete, nici vineri, nici posturi, nici ajunuri şi nici păresimile barem, care-s aşa de lungi, ci zi şi noapte se lucrează, tot dărăcind la lână; şi-a fost destul o dată să tragă clopotul a zi, ca să pricep de-aici înainte cum merge treaba asta. Din care pricină, eu, una, mi-am pus în gând să stau cu el şi să lucrez până ce-s încă tânără; iar sărbători, canoane şi posturi, toate bine gândesc să mi le las pe când oi fi bătrână; aşa că dumneata te du cu bine cât mai iute şi prăznuieşte fără mine câte sărbători pofteşti.

Messer Ricciardo, auzind ce spune, se chinuia cumplit şi, de îndată ce tăcu, îi zise:

- Vai, sufleţelul meu, ce vorbe sunt acestea? Nu te gândeşti defel la cinstea ta şi-a bieţilor părinţi? Vrei mai degrabă să fii ibovnica acestui om şi să rămâi aici cufundată în păcat de moarte decât să fii la Pisa soţie legiuită? Că ăsta când s-o sătura de tine, o să te-alunge ca pe-o zdreanţă, pe câtă vreme eu te-oi îndrăgi mereu, şi chiar de-ar fi să nu mai vreau, tu tot stăpână o să fii de-a pururea în casa mea. E cu putinţă oare ca din pricina acestei pofte destrăbălate şi murdare să uiţi de cinstea ta şi-a mea, care te iubesc mai mult decât pe mine însumi? Nădejdea vieţii mele, hai, nu mai zi aşa, fii bună şi te întoarce acasă; că eu, de-acu' înainte ştiind ce pofteşti, m-oi strădui, zău, drept îţi spun; de aceea, hai, comoara mea, hai, răzgândeşte-te şi vino, că n-am avut zi bună de când mi te-au răpit."

Giovanni Boccaccio - „Decameronul", Editura Adevărul Holding, 2009