Prâslea cel voinic şi merele din nuc

În iarna aceea ninsese ca-n poveşti.

Zăpada ajungea până la streşinile caselor, aşa încât gospodarii făceau pârtii până la ferestre, pentru a da o şansă luminii să pătrundă în odăile ce miroseau a măr copt şi ţuică fiartă. Şuioarele de fum se ridicau din hornuri ce păreau înfipte direct în pământ, şi nu în acoperişurile deşelate de omăt. Cocoşii cântau din lumi subterane, iar lătratul câinilor se pierdea printre pârtiile croite cu lopata.

În acea lume ireală, nemaivăzută în cele trei decenii scurse de atunci, trei copii slăbănogi se jucau de-a v-aţi ascunselea prin tunele săpate în omăt. Unul - o mogâldeaţă în rol de prâslea - era John Wayne, cowboy-ul fără frică din filmele western. Altul se credea Pistruiatul, iar cel mai năzdrăvan părea însuşi Tarzan. Aşa se şi strigau între ei: Gionuain, Pistruiatul şi Tarzan.

Tot săpând tranşee pe uliţa încremenită, nici nu şi-au dat seama când au ajuns în răscrucea Urlanului. Pistruiatul a simţit uluca de stejar a Cotovaicei, bătrâna cea rea care-i lua la goană pe ştrengari când se apropiau de livada ei cea plină de roade. „Pssst, să nu ne audă baba!", decretă Tarzan, luându-şi în serios rolul de şef de trib. Se cuibăriră toţi trei lângă pârleaz, iar John Wayne le deschise pofta de aventură: „Acu' putem să-i luăm merele din grădină, că nu are cum să ne prindă". Tovarăşii săi ştiau la ce se referă: avea baba Cotovaica un măr cu coroană deasă, care ţinea fructele până la Crăciun. Unele îngheţau, altele scăpau nevătămate, dar toate rămâneau atârnate de crengi, învelite în frunze uscate şi vegheate de coroana protectoare a unui nuc.

Găsiră o ulucă mai slabă şi o desprinseră din gard, apoi trecură tiptil, unul câte unul, precum călăuzele indiene din filmele cu adevăratul John Wayne. Deşi lumina soarelui ajungea la ei filtrată de acoperişul de zăpadă, cei trei ştrengari găsiră calea spre bătrânul nuc din grădina Cotovaicei. Tarzan îşi onoră numele şi, înfruntând stratul de omăt, se căţără în nuc, folosindu-şi mâinile şi picioarele ca o maimuţă.
Când ajunse deasupra zăpezii, îl simţi căţeaua Cotovaicei, care începu să latre. Tarzan mai urcă preţ de două crengi, apoi plonjă în coroana mărului, prinzându-se de o ramură îngheţată. Începu să apuce mere şi să le arunce în fanta făcută de prietenii săi în „acoperişul" omătului. Căţeaua lătra din ce în ce mai nervoasă, deşi nici ea nu-i vedea pe ei, nici ei n-o vedeau pe ea.

Deodată se auzi vocea răguşită a Cotovaicei, din pridvorul casei cu şindrilă: „Mă, ce faceţi voi acolo? Veniţi încoa', să nu degeraţi!". Tarzan se făcu mic în frunzişul miraculos al mărului de sub nuc, iar Pistruiatul şi John Wayne se cuibăriră în ascunzătoarea de sub zăpadă. „Hai, mă, să vă dau mere bune, că alea-s îngheţate! Hai, că am şi dovleac copt în cuptor".

Tarzan coborî lângă tovarăşii săi, apoi îşi făcură curaj cu toţii: şi dacă, totuşi, baba e bună?! Reveniră pe tunelul lor până la ulucă, apoi se smuciră şi ajunseră în pridvorul babei. Aceasta îi băgă în casă - „fuga, fuga, că făcurăţi ţurţuri la nas, vai de mine şi de mine!" -,  îi aşeză lângă sobă şi le turnă câte-o cană de ceai parfumat, făcut din ierburi numai de ea ştiute. Era cel mai bun ceai pe care-l băuseră vreodată! Şi cel mai bun dovleac pe care l-au mâncat în viaţa lor.
La plecare, Cotovaica le dădu câte-o traistă plină cu mere, gutui şi nuci. Şi le zise: „Mă, să mai veniţi, că e plină tinda babii!". Iar unul dintre ei murmură: „Venim, venim, dar numai dacă ne laşi să-ţi tăiem lemne de foc".

Intrară din nou în tunelul săpat pe sub zăpadă, cu traistele lor îmbelşugate. Undeva în depărtare se auzeau colindătorii...