Poveste cu doi miei

Rămâne cum am stabilit anul trecut pe vremea asta: nea Mihai este cel mai fericit dintre pământeni.

Trăieşte la fel de senin într-o lume liniştită, departe de tumultul oraşelor şi de balamucul televiziunilor. Martori ai serenităţii sale sunt dealurile împădurite ale Gorjului submontan, iar plimbările patriarhale prin codrii brusc înverziţi îi sunt însoţite de cântecul cucului, cel care îi aminteşte în fiecare zi să se spele dimineaţa cu apă rece pe faţă, „să nu-l spurce cucul".

Faţă de anul trecut, nea Mihai şi-a sporit turma, chiar dacă nu a fost, nu este şi nu va fi cioban. Pur şi simplu, are nevoie de tovarăşi cu care să străbată codrii în lung şi-n lat, coborând pe firul apei pentru a urca apoi pe la liziera pădurii, în căutarea ierbii grase pentru oi şi a mugurilor dulci pentru capre. Dar nu nea Mihai este eroul acestor rânduri, ci una dintre necuvântătoarele ce-l însoţesc în marşul zilnic de câţiva kilometri. Este un miel dolofan, capabil de o solidaritate care i-ar pune în inferioritate pe mulţi reprezentanţi ai speciei umane.

Se întâmpla în ajun de Paşte. Nea Mihai îşi cobora agale turma spre casă, pentru binevenita odihnă de la amiază. Iezii cei mai năzdrăvani au accelerat brusc, urmaţi de mieii veşnic pregătiţi pentru aventură. Turma a prins viteză, ieşită din amorţeală. Atunci a rămas în spate, singur, neajutorat, cel mai mic dintre „copiii" lui nea Mihai: un miel pricăjit, care se clătina pe picioare. Bietul animal se străduia să se ţină de turmă, dar îi era imposibil: îl trăda propria-i fragilitate. Iar ţipetele sale ascuţite - tot atâtea chemări în ajutor - îi arătau nu doar neputinţa, ci şi disperarea.

„Vai de el, amărâtul... S-a născut cu limba pe jumătate lipită, şi din cauza asta nu poate nici să sugă bine, nici să pască bine", a vorbit, ca pentru sine, nea Mihai. S-a întors după el, să-l ia în braţe, când din mijlocul turmei s-a auzit glasul ascuţit al unui alt miel. Intrase într-un evident dialog cu nefericitul rămas în urmă: behăia mielul din spate, îi răspundea cel din turmă.

În scurt timp, acesta a ţâşnit spre nevoiaş, arătându‑se la faţă: un voinic de toată frumuseţea. Cu atât mai mare a fost mirarea povestitorului când l-a auzit pe nea Mihai: „Sunt fraţi, dar unul a rămas mic pentru că are problema cu limba. Ia uite-l pe ălălalt cât e de ortoman..."

Mielul cel vânjos a ajuns iute lângă fratele său, iar corul păsărilor cântătoare a fost martor, atunci, al unei scene uluitoare: voinicul îl împinge cu capul pe pricăjit, mânându-l spre turmă în timp ce continua să dialogheze cu el prin behăituri speriate. Nea Mihai a intervenit, încercând să dea o mână de ajutor: l-a luat pe mărunţel în braţe, pentru a-l readuce în turmă. Gândul său bun l-a aruncat în disperare pe mielul cel năzdrăvan. Agitaţia acestuia a sporit înzecit, căci oricât încerca să-şi regăsească fratele, acesta era de negăsit. Pur şi simplu, îi pierduse urma.

A fost nevoie ca nea Mihai să-l dea jos din braţe pe mititel pentru ca liniştea să revină în turma păstorului înţelept. Din acea clipă, mielul cel voinic nu s-a mai dezlipit de fratele său până acasă.

Soarele se ridicase sus pe cer, încălzind sufletele chinuite laolaltă cu sufletele bune.