Peştişorul de gheaţă

S-a întâmplat în postul Crăciunului.

Înaintea unei zile cu dezlegare la peşte, am dat fuga la cel mai apropiat hipermarket şi m-am oprit la raionul pescărie. Trebuia să iau un crap proaspăt, aşa aveam „comandă" de acasă. Pe un pat de gheaţă erau expuşi câţiva crăpceni de toată frumuseţea, care nu doar că erau proaspeţi, erau chiar vii. Din când în când deschideau gura în căutarea apei, dar n-o găseau.

Vânzătoarea l-a înşfăcat pe unul şi l-a aruncat într-o pungă de plastic, pe care a înnodat-o la gură înainte de a o cântări. Crapul s-a zbătut în pungă, protestând parcă pentru că, după ce i-a fost luată apa, a fost lăsat şi fără aer. Dar vânzătoarea şi-a văzut de treabă: l-a cântărit - 2,8 kilograme -, i-a lipit codul implacabil (greutate, preţ, ziua ambalării, termen de garanţie), apoi l-a mai înfăşurat într-o pungă şi mi-a făcut o urare: „Să-l mâncaţi cu plăcere!".

Cu „prada" aruncată în cărucior, am mai zăbovit vreo jumătate de oră prin magazin şi cam tot pe-atâta la coada de la casă. Punga cu peşte a stat cuminte pe bandă, printre legume şi lactate, fără a produce vreo mişcare: era clar, peştele capitulase.

Când am ajuns acasă, să tot fi trecut vreo oră de când crapul fusese scos din gheaţă şi închis în pungă. La despachetat, însă, surpriză: peştele a mai izbit o dată din coadă, dând de veste lumii că trăieşte şi că nu vrea să moară. L-am pus repede în chiuvetă şi am dat drumul jetului de apă, din care crapul înghiţea cu disperare. Atunci mi-a încolţit în minte ideea năzdrăvană: dacă a rezistat atâtor încercări, acest crap merită să trăiască!

L-am mutat în cada din baie, pe care am umplut-o cu apă rece, iar fetele mele mi-au venit în ajutor: vai, ce peşte frumos, noi nu vrem să-l mâncăm! Singurii care-l vedeau bine rumenit erau soţia şi motanul. Soţia tot zicea ceva despre dezlegare la peşte, iar motanul, cocoţat pe marginea căzii, întindea lăbuţa - fără spor - de fiecare dată când crapul, făcându-şi rondul prin cadă, trecea prin dreptul lui. Până la urmă, cotoiul a făcut bâldâbâc, alegându-se cu o baie rece, cu o sperietură zdravănă şi cu o nedumerire: ce caută monstrul acela în cadă?!

Am făcut consiliu de familie şi, cu majoritate zdrobitoare, am decis să-i dăm crapului o şansă: dacă până în dimineaţa următoare - care pica într-o duminică - nu moare, atunci îl voi elibera în cel mai apropiat lac, cel din Crângaşi. Şi n-a murit, ba, dimpotrivă, duminică dimineaţa era mai vioi decât fusese, probabil, înainte de a fi prins. E drept, am şi trişat un pic: peste noapte m-am trezit de vreo două ori şi i-am primenit apa, pentru a nu rămâne fără oxigen. Şi mai trişase cineva - una dintre fete sau poate amândouă -, care tot peste noapte pusese bucăţi de pâine în cadă. Se temea să nu moară peştele de foame...

Când l-am dus la Lacul Morii - după ce-l plimbasem şi două staţii cu tramvaiul -, un paznic a făcut ochii mari: „Nu-i da drumul! Dă-mi-l mie, că ţi-l plătesc!". Nu ştia că peştele fusese deja plătit o dată. Iar acum nu mai era vorba de bani, ci de viaţă. Printr-un miracol care, poate, are legătură cu apropierea Crăciunului, peştele acesta îşi câştigase dreptul de a trăi.

Odată eliberat în apă, i-am urmărit mişcările. Mai întâi s-a ţinut aproape de ţărm, neîndrăznind parcă să se avânte în larg, apoi a luat viteză, s-a oprit o clipă pentru a privi înapoi - mi-o fi mulţumit? - şi s-a pierdut în apa întunecată. Atunci mi-a trecut prin cap să-mi pun trei dorinţe, dar m-am limitat la una: mi-aş dori ca peştele acesta să nu ajungă niciodată în undiţele ori în plasele pescarilor...

Grigore Cartianu este redactor-şef  ''Adevărul''