Pentru o „fonciire“ modernă

Recunosc, sunt un mare susţinător al impozitului pe pârloagă!

Dar nu pentru că aş avea vreo afecţiune faţă de taxele impuse de stat, ci pentru că acest nou impozit ar putea da viaţă unei stafii: proprietatea ţărănească, născută moartă după lunga gestaţie a „cooperativelor" comuniste.

Totul porneşte de la realitate: în acest moment, proprietarii de terenuri primesc subvenţii indiferent dacă-şi lucrează parcelele sau le lasă pradă buruienilor. Aceste subvenţii sunt ceva mai mari decât impozitele plătite pentru respectivele terenuri. Astfel, trăim absurda situaţie în care oamenii primesc bani ca să-şi admire culturile de ciulini!

E normal să fie premiaţi cei care lucrează pământul. Subvenţia agricolă e o „gură de oxigen" pentru cei care fac efortul de a-şi cultiva hectarele. Cheltuielile sunt mari - pentru arat, grăpat, semănat, prăşit, erbicidat, cules, depozitat -, iar recolta poate fi compromisă de capriciile naturii. Micul sprijin de la stat îi determină pe mulţi agricultori să nu renunţe la cultivarea pământului.

Subvenţionarea terenurilor nelucrate este însă o risipă revoltătoare! Dacă tot prisosesc aceşti bani, ar fi mai bine ca ei să fie folosiţi pentru creşterea subvenţiei la hectarul cultivat. Iar dacă actualul sistem de subvenţionare, la hectarul deţinut, nu poate fi schimbat din motive birocratice - ceea ce oricum e stupid -, atunci trebuie introdus de urgenţă impozitul pe pârloagă. Iar acesta să fie egal cu subvenţia, pentru a-i anula efectul.

Teoretic, o asemenea decizie, care ar urma să fie pusă în aplicare până la sfârşitul acestui an, ar dezgheţa şi încremenita piaţă a terenurilor agricole. Apăsarea impozitelor i-ar face pe mulţi proprietari de pârloage să acţioneze cumva: ori se apucă de cultivat, ori îşi arendează terenurile, ori le vând. Decât să piardă bani cu ele, mai bine câştigă înstrăinându-le.

În realitate însă, lucrurile sunt mult mai complicate. Există în România sute de mii de parcele cu proprietari incerţi. O jumătate de secol de comunism şi 20 de ani de haos postcomunist au rupt coloana vertebrală a agriculturii româneşti. Din axa moştenirilor, clădită pe generaţii, au fost desprinse o verigă sau chiar două, astfel încât multe titluri de proprietate sunt emise acum pe formula: „moştenitorii lui Popescu Ion".

De ce? Pentru că Popescu Ion a murit între timp. Acum, proprietari sunt cei şapte copii ai săi. Dar doi dintre aceştia s-au stins şi ei (deci vine rândul nepoţilor să revendice moştenirea), unul e plecat în Canada, despre altul nu se mai ştie nimic. Ceilalţi trei oricum nu pot face succesiunea, căci sunt certaţi şi nu vorbesc între ei. Şi uite-aşa stă moşia lui Popescu Ion - să zicem, zece hectare - nelucrată, nearendată, nevândută. Şi, cel mai adesea, cu impozitele neplătite.

Cheia problemei se află la stat, care trebuie să ia patru măsuri urgente:

1. încheierea nesfârşitului proces de retrocedare a pământului către ţărani (nefinalizat nici după 20 de ani);
2. urgentarea judecăţii pentru diferende funciare (există pe rol procese demarate în urmă cu 10-15 ani);
3. o nouă reformă agrară, care să facă posibilă atribuirea către vii - şi nu către morţi - a terenurilor;
4. cartografierea şi cadastrarea tuturor proprietăţilor din România.

Dacă guvernul va proceda în acest fel, România va redeveni, în scurt timp, o mare putere agricolă în Europa.