Pentru ce aş ieşi în stradă

Ne aflăm în faţa unei greve de proporţii. Una în care profesorii vor trimite elevii la plimbare, iar funcţionarii vor paraliza instituţiile statului.

Se agită personalul din spitale, sindicaliştii de la CFR, Metrorex şi RATB.

În vremuri de criză, grevele nu rezolvă nimic. În anii '90, ieşirea în stradă mai aducea câte ceva categoriilor sociale mai gălăgioase, de exemplu minerii; cele tăcute plăteau nota de plată pentru indexările discreţionare. Iar anii '90 au fost o criză perpetuă, şi asta fără să năvălească peste noi recesiunea globală. Pur şi simplu, era criza noastră de sistem, generată de trecerea frauduloasă de la comunism la capitalism. Altceva era dacă am fi evoluat civilizat, precum Polonia, Cehia sau Ungaria.

Şi dacă tot am pomenit de anii '90, merită amintite valurile de inflaţie care au pulverizat nivelul de trai. Am trăit inflaţii anuale de 70%, 80% sau chiar 120%, fără ca indexările salariale să ţină pasul. Au fost ani când nivelul de trai a scăzut, în parametri reali, cu mai mult de 25%, dar totul se făcea prin devalorizarea leului, nu prin amputări salariale. Iar nenorocirea afecta pe absolut toată lumea.

Acum, sectorul bugetar este somat să se restructureze. Iar prima lui reacţie este să intre în grevă. O reacţie jalnică, mai ales că statul nu-şi poate permite excese la infinit!

O restructurare deşteaptă nici măcar nu înseamnă scăderi de salarii. Înseamnă scăderi de fond de salarii. Ai 1.000 de lei şi îi împarţi la zece oameni. Să zicem că fiecare ia câte 100 de lei. Bugetul trebuie redus la 750 de lei. Poţi reduce leafa fiecăruia cu 25%, astfel încât fiecare să ia câte 75 de lei, sau poţi reduce numărul angajaţilor de la zece la şapte, astfel încât fiecare să ia, în continuare, câte 100 de lei.

Să nu-mi spuneţi că nu poate fi redus numărul salariaţilor bugetari. Evoluţia în timp a acestora a fost prezentată de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu: 800.000 în 1990, 1.400.000 în 2010. Cei 600.000 sunt în plus!

Abia aştept să văd o grevă generală - sau chiar o revoltă populară - motivată nu de salarii, ci de apucăturile mafiote ale guvernării. Mă refer aici strict la felul în care aceasta, în toate formulele politice testate în două decenii de capitalism obscen, a scurs resursele ţării spre clientela de partid. Să văd 300.000 de oameni care ocupă Capitala cu pancarte pe care scrie „Ajunge cu hoţia!", „Stop contractelor pe ochi frumoşi!", „Opriţi jefuirea banului public!". Iar o asemenea manifestare populară să se finalizeze prin convenirea unui cadru clar în care aceste cereri să nu rămână lozinci.

De exemplu, să fie stabilite preţuri maximale pentru orice achiziţie publică, la parametri clar precizaţi. Aş merge până la o formulare de felul următor: „Orice achiziţie publică se face la preţuri care nu depăşesc media pe Uniunea Europeană". Iar contractele adiţionale să fie interzise cu desăvârşire. Să ştie orice chior că un kilometru de autostradă poate costa atât şi nimic mai mult!

Pentru o asemenea iniţiativă aş fi primul care ar ieşi în stradă.