Păţania unui călugăr lacom

Everestul lui Nikos Kazantzakis îl reprezintă „Zorba Grecul“, Golgota sa literară este „Hristos răstignit a doua oară“, dar pe Athos-ul creaţiei ajunge prin „Fratricizii“. Un roman magnific, din care am decupat o scenă de bravură şi ridicol.

Într-una din teribilele zile ale războiului civil din Grecia, când „bolşevicii" se hăcuiau cu „fasciştii" chiar şi-n gaură de şarpe, în nefericitul sat Castelos a poposit un personaj ciudat, căruia Kazantzakis îi face o descriere memorabilă. „Atunci, din capătul uliţei, călare pe un măgar cu blana cenuşie, a apărut călugărul cel pântecos, voios nevoie mare. Cu capul descoperit, avea părul adunat într-un coc la ceafă. Măgarul era încărcat cu două coşuri enorme, atârnând de o parte şi de alta, pline cu mâncare şi cu băutură. În urma lui se ţinea scai o ceată de copii cu burţile umflate şi cu picioarele subţiri ca nişte beţe."

Venit să-i binecuvânteze pe localnici cu un obiect dumnezeiesc, călugărul îşi etalează lăcomia într-un sat de munte în care nu creştea nici iarba. „«Cădeţi cu toţii în genunchi!», a poruncit. «Aici se află brâul sfânt al Fecioarei Maria. Mergeţi degrabă pe la casele voastre, aduceţi tot ce puteţi şi veniţi de vă închinaţi!»"

Planurile călugărului se lovesc însă de isteţimea preotului local, Ianaros, pe care războinicii roşii îl considerau „fascist", iar cei negri îl numeau „bolşevic", întrucât le cerea tuturor să pună capăt vărsării de sânge în Castelos.

„Părintele Ianaros se uita la mulţimea de oameni care se îngrămădeau cu toţii şi parcă îi sfredelea cineva un cui în inimă. «Fraţilor», zise el, «închinaţi-vă brâului sfânt, dar să nu-i daţi niciun bob de grâu acestui călugăr! Sunteţi cu toţii săraci şi flămânzi, copiii voştri n-au ce mânca, Fecioara nu duce lipsă de darurile voastre. (...) Sfinţia Sa a venit la noi în sat să-şi umple coşurile şi apoi să plece, dar a văzut cât suntem de săraci. Văzând copiii flămânzi care se ţineau scai de el, l-a apucat mila. Pentru că este slujitorul credincios şi umil al Fecioarei. De ce să-i trebuiască lui atâta mâncare şi haine de cele bune? E mult de când a întors spatele bogăţiilor acestei lumi trecătoare, ducându-se pe Muntele Athos să se preasfinţească. Iar acum, binecuvântat să fie, i s-a făcut milă de sărăcia în care ne zbatem şi a luat o hotărâre. E gata să împartă cu voi tot ce a adunat în satele prin care a trecut înainte de a ajunge aici. Tot ce are în coşurile lui!». La auzul acestor cuvinte, oamenii s-au bucurat, femeile au început să ţipe. S-au repezit cu toţii la călugăr, apucându-i mâna să i-o sărute, şi lacrimile curgeau pe feţele lor. Călugărul s-a făcut roşu de tot la faţă, fierbea de mânie, blestemându-l pe diavolul de popă care i-a jucat un astfel de renghi numai ca să-i poată lua tot ce avea. Dar ce putea să mai facă? Se ruşina să zică nu, mai bine zis îi era frică să zică nu."

Şi tot aşa, până când călugărul a fost lăsat fără nimic din ce agonisise în celelalte sate graţie brâului sfânt al Fecioarei Maria. Apoi a părăsit satul în mulţumirile localnicilor, care n-au auzit însă şi ultima sa vorbă, când s-a văzut singur în câmp: „Fir-ai să fii, diavol împieliţat de popă! Să-mi faci una ca asta, să ajung să-mi plâng de milă...".