Palma răsunătoare a Marelui Unchi

Deşi de la prăbuşirea în hău a „clanului Ceauşescu" au trecut aproape 22 de ani, puţini membri ai fostei familii prezidenţiale au avut curajul, talentul şi determinarea de a-şi spune povestea între copertele unei cărţi.

Unii s-au prăpădit la scurt timp după schimbare, alţii au trăit cu frica-n sân, iar pe unii chiar nu i-a vizitat vreo muză creatoare. Un caz ciudat este cel al lui Valentin Ceauşescu - un om inteligent, şcolit în Anglia, dar inflexibil în hotărârea lui de a-şi pune lacăt la pix şi la gură.

O excepţie de la regula tăcerii este Mihaela M. Ceauşescu, prima fiică a lui Marin Ceauşescu (fratele mai mare al lui Nicolae Ceauşescu). Deşi a primit lovituri crunte din partea destinului (unchii împuşcaţi pe 25 decembrie 1989, la Târgovişte, tatăl găsit spânzurat trei zile mai târziu, la Viena, mama doborâtă de Alzheimer), zglobia doamnă Mihaela a găsit puterea de a scrie o carte cu adevărat interesantă: „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig" (Editura Meditaţii, 2004).

Există multe stângăcii în acest volum, izvorâte mai ales din subiectivismul autoarei. Oricât ar încerca, aceasta nu poate scăpa de nostalgia regimului în care aparţinea familiei conducătoare, chiar dacă proximitatea Marelui Unchi i-a adus şi multe necazuri.

Dar marele merit al Mihaelei Ceauşescu este acela de a reda cu har şi cu ironie (inclusiv autoironie!) unele întâmplări din viaţa sa. De exemplu, autoarea reuşeşte să surprindă remarcabil câteva replici ale cuplului prezidenţial. O scenă copleşitoare este cea în care ea, „nepoata", a fost convocată la Palatul Primăverii, pentru a i se comunica ferm să renunţe la gândul de a divorţa (nici măcar bătăile încasate de la primul ei soţ nu erau un argument suficient de solid în acest sens).

„Torentele de vorbe dure şi jignitoare cu care s-a năpustit unchiul meu asupra mea m-au descumpănit pentru o clipă, lăsându-mă fără grai, dar şi când m-am recules, am devenit de un curaj sinucigaş. Au încercat pe toate căile să mă convingă de marea datorie morală a fiecărui membru al familiei, de uriaşa responsabilitate ce ne-a fost oferită odată cu numele de Ceauşescu, de a fi un model, de a nu păta onoarea familiei... şi multe aberaţii de genul ăsta, culminând cu argumentul suprem: «În familia Ceauşescu nu poate exista nicio persoană divorţată!» «De ce?» «Pentru că noi trebuie să oferim o imagine a noului tip de familie!» «Şi cui îi pasă de imaginea asta?» «Ţării! Poporului!» «Îl doare-n cur pe popor de imaginea membrilor familiei Ceauşescu! Dă-le mâncare şi căldură şi or să te vadă şi frumos, şi deştept!» Liniştea care s-a lăsat după această replică spontană a mea, care tocmai datorită spontaneităţii a fost atât de directă şi poate mult prea agresivă, a fost brusc întreruptă de o palmă răsunătoare - singura primită vreodată de mine de la unchiul meu. În loc să mă potolească, a avut darul să mă scoată definitiv din minţi: «Nu vreţi o divorţată în familie? Vă e teamă că vi se ştirbeşte din prestigiu? Dar cum v-ar conveni să aveţi o criminală printre voi? Pentru că dacă nu mă lăsaţi să divorţez, îl omor, îi iau gâtul noaptea în somn!»"

Scena este închisă de o replică de roman sud-american a Elenei Ceauşescu: „Las-o, Nicule, să divorţeze. O să ajungă vai de mama ei. În fond, cine este ea în familia noastră? Un nimic de care n-a auzit nimeni". 

Grigore Cartianu este redactor-şef "Adevărul"'.