O strachină de mâncare

Povestea zguduitoare a copilului care n-a mâncat de trei zile, într-un sat pierdut sub zăpezile Ialomiţei, a declanşat o avalanşă de mesaje pe www.adevarul.ro.

Unul dintre ele, semnat „Guzana", aduce amintiri pe cât de emoţionante, pe atât de tonice. O lecţie de viaţă care i-ar putea îndemna pe mulţi dintre contemporanii noştri să se întrebe, privindu-se în oglindă: chiar am uitat să ne purtăm de grijă?

Şi acum, mesajul. „În iarna aia cumplită din '54 eram cinci fraţi mici într-o căsuţă modestă, undeva într-un sat din Câmpia Burnasului. Nu am fost răsfăţaţi cu bunătăţi culinare, dar jur că nu am răbdat de foame nici o zi. Iar anii aceia, când începuse colectivizarea cu cote insuportabile pentru ţărani, cu foamete, cu teroarea politică a comunismului în plin avânt, au fost cu adevărat dramatici. Stau acum şi mă gândesc că părinţii noştri, atunci (şi mai târziu), au fost adevăraţi eroi. Realizez cât de greu le-a fost, n-au aşteptat ajutor de la nimeni, ne-au hrănit şi îmbrăcat cu ce s-a putut, dar am supravieţuit cu toţii sănătoşi, asemenea multor copii oropsiţi din satul acela, atunci."

Felicitări, „Guzana", oricine-ai fi, oriunde-ai fi! Acest mod de a gândi te condamnă la o viaţă demnă, chiar dacă greutăţile te vor însoţi la tot pasul. Important e că eşti pregătită să le înfrunţi, că anii duri ai copilăriei te-au forjat pentru a face faţă provocărilor vieţii. Nu ai stofă de asistat, nu ştii să stai cu mâna-ntinsă! Iar copiii tăi nu vor suferi de foame, pentru că are cine să le predea lecţia de viaţă deprinsă, cândva,  în iernile tăioase din Câmpia Burnasului.

Amintirile mele ajung doar până pe la mijlocul anilor '70, dar cuprind imagini similare. Ne strângeam câte şapte-opt copii în jurul mesei rotunde cu trei picioare, iar bunica - şefa de trib în lipsa părinţilor, plecaţi să câştige bani prin fabrici sau pe şantiere - ne punea la mijloc o strachină cu legume şi ne dădea câte-o lingură de lemn, cu care atacam bucatele cu foame de lup.

Nu ştiu cum se făcea, că din acea strachină - umplută de câteva ori - ne săturam toţi, iar la sfârşit ne ridicam mulţumiţi, sub vorbele înţelepte ale bătrânei: „Şi-acum, hai, toată lumea la treabă, să avem ce mânca şi la iarnă!". Unii luam sapa şi mergeam să prăşim porumbul, alţii desfundau grădina de legume cu cazmaua, cei mici duceau vacile la păscut, cei mare se pregăteau să cosească fânul ori făceau lemne la pădure...

Când veneam seara acasă, devoram alte câteva străchini de mâncare. Atunci nu ştiam că ne bucura lumina din ochii bunicii, mulţumită că nu vom intra în iarnă cu cămara goală...

Grigore Cartianu este redactor-şef ''Adevărul''