O slujbă la Pirenopolis

Încă o dată, Brazilia! O ţară covârşitoare, capabilă să ofere unui vizitator străin formidabile lecţii de viaţă.

Zilele trecute am remarcat, în această rubrică, două calităţi sănătoase ale brazilienilor: bucuria de a trăi (în contrast cu negativismul frustrant al multor naţiuni europene, inclusiv al românilor) şi absenţa barierelor rasiale ori a apucăturilor xenofobe (într-o ţară care găzduieşte toate combinaţiile de rase posibile).

De unde vin însă aceste trăsături ale brazilienilor? Cel mai facil ar fi să punem totul pe seama naturii şi a climei generoase: căldură, apă, vegetaţie bogată. E un atu, nu însă şi o cauză determinantă. Există multe alte paradisuri naturale care nu beneficiază de pacea socială a Braziliei.

Nici politicienii nu sunt explicaţia. Populismul face ravagii şi la Brasilia, Rio de Janeiro ori Sao Paulo, iar istoria acestei ţări nu a fost ferită de dictaturi. Politicienii brazilieni se înscriu în nefericita tradiţie sud-americană: populişti, corupţi, vag democratici.

Explicaţia naturii generoase a brazilienilor se găseşte în Biserică. Dacă ai inspiraţia să asişti la o banală slujbă de duminică, e imposibil să nu înţelegi rolul religiei în modelarea celei mai mari ţări catolice din lume.

Duminică am fost la slujba ţinută la Biserica „Nossa Senhora de Rosario" din Pirenopolis, statul Goias. Biserica e o construcţie modestă, simplă, dar spaţioasă şi curată. Nu seamănă cu bisericile de la noi - mult mai înzorzonate, mai sofisticate -, ci mai degrabă cu o sală de sport. Are patru uşi deschise permanent, iar prin geamurile mari pătrunde lumina generoasă a soarelui. Pereţii scorojiţi susţin grinzile de lemn şi acoperişul din plăci de azbociment.

Aproape o mie de oameni - acelaşi uluitor ghiveci rasial despre care vorbeam - se aşază pe băncuţele de lemn, ţinând în mâini pliantul primit gratis la intrare. Pe cele patru pagini este tipărit, practic, întregul conţinut al slujbei, astfel încât toţi cei prezenţi să poată participa activ, urmărindu-l pe preot şi intervenind ca un mare cor: „Graças a Deus!", „Glória a vós, Senhor!", „Amóm".

Atmosfera este electrizantă, aproape ca la un concert de rock. Preotul are o voce cristalină, puternică. Liturghia sa alternează cu intervenţiile unui tânăr cu chitară, ale cărui plete chiar îl fac să semene cu un star rock. Muzica e antrenantă, enoriaşii fredonează şi îl slăvesc pe Dumnezeu.

Pe o uşă intră o duzină de fetiţe îmbrăcate în alb, ca nişte îngeri. Preotul coboară printre enoriaşi şi îi stropeşte cu apă sfinţită. Revine pe mica scenă improvizată şi întreabă dacă în biserică se află şi credincioşi din alte ţări. „Din România", i se răspunde. Face un semn şi asistenţa izbucneşte într-un potop de aplauze, energic, emoţionant. Nimic artificial în ceea ce fac aceşti oameni! La ei, totul e bucurie, bunătate, generozitate. Totul e credinţă.

Timp de o oră şi un sfert, într-o biserică din inima Braziliei, am simţit cât de scurt poate fi drumul către Dumnezeu. Aproape o mie de enoriaşi, printre care enorm de mulţi copii, veniseră cu plăcere, nu împinşi de dogme ori luaţi pe sus de bunici „ca să nu se supere Moşu' Popa". Acei copii Îl slăveau pe „Deus" şi învăţau să fie buni.

Când Biserica noastră ortodoxă va deveni la fel de apropiată de oameni, la fel de prietenoasă cu enoriaşii săi, atunci vom vedea mai puţine feţe crispate în România.