O lecţie braziliană

Când te afli departe de ţară, cauţi să descifrezi cumva matricea în care trăiesc locuitorii ţinuturilor pe care le vizitezi.

Cum îşi rânduiesc viaţa? Ce le dă forţă şi ce-i face vulnerabili? Care le sunt obiceiurile şi în ce măsură ai de învăţat de la ei?

Brazilia nu este o ţară, ci o ţară-continent. A spune că brazilienii sunt aşa sau altfel ar fi din start o eroare, întrucât acest popor este la fel de vast precum teritoriul pe care-l ocupă. Iar ţara, în sine, se întinde de o parte şi de alta a Ecuatorului, fiind scăldată de Oceanul Atlantic la răsărit şi străjuită de Munţii Anzi la apus - două „graniţe" întinse pe multe mii de kilometri. Iar marele bazin al fluviului Amazon o face unică pe Pământ.

Unici sunt însă şi locuitorii acestor ţinuturi binecuvântate de Dumnezeu. Nu sunt nici cei mai inteligenţi, nici cei mai organizaţi, nici cei mai harnici din lume. Au însă un talent fantastic de a-şi trăi viaţa. Un talent mai mare chiar şi decât cel dovedit pe terenurile de fotbal sau în carnavalurile de samba. Acest talent se numeşte pofta de viaţă.

Un coleg ne-a povestit o istorioară. Un brazilian, aflat în căutarea unui loc de muncă, a fost informat de angajatorul său că va fi plătit cu doi dolari pe oră, adică 16 dolari pe zi, 80 de dolari pe săptămână... „Şi pe lună?", a întrebat el, zâmbitor. Patronul a luat pixul şi o bucată de hârtie, a făcut câteva calcule şi i-a zis: „350 de dolari". Omul nostru a replicat, la fel de relaxat: „Dar nu am nevoie de atâţia bani. Ca să trăiesc, îmi ajung 200 de dolari pe lună. Cât trebuie să muncesc pentru banii ăştia?". Angajatorul a mai făcut câteva calcule şi i-a zis: „Luni şi marţi până la ora 16.00, miercuri până la 13.00". Şi aşa a rămas: patronul a trebuit să-şi găsească un alt angajat care să lucreze de miercuri la prânz până vineri după-amiază.

Nu fac apologia nemuncii. Mă număr printre cei care trudesc 14 ore pe zi, dar omul nostru din Brazilia ne arată că există şi altă cale. Nu lenea l-a făcut să muncească mai puţin pentru bani mai puţini, ci echilibrul şi cumpătarea. Plus ceva ce nouă, europenilor, ne e greu să înţelegem: nevoia de a trăi. Căci în timpul rămas liber, brazilianul cu pricina vrea să stea mai mult cu familia, să înoate împreună în ocean, să joace fotbal pe plajă, să meargă la pescuit, să facă multe altele. Nu vrea să devină un „roboţel", pentru că, în filosofia lui, nu banii sunt cel mai important lucru pe lume; ei merită câştigaţi doar în măsura în care sunt strict necesari.

O fi mai bine aşa? Greu de răspuns. Cert este că filosofia asta face din brazilieni, probabil, cel mai fericit popor din lume. Oameni veseli, prietenoşi, joviali, care se bucură, cântă şi dansează. Un brazilian sărac e mult mai puţin stresat decât un european bogat.

Optimismul brazilienilor poate fi o bună lecţie şi pentru noi. Am putea depăşi complexul de veşnic supăraţi, definit prin aceea că „nimic nu e bine". Dacă e cald, e rău; dacă e frig, e şi mai rău; dacă plouă, e groaznic; dacă ninge, e îngrozitor. Brazilianul se bucură la fel de mult şi pentru soare, şi pentru ploaie, şi pentru vânt sau furtună.

Aşadar, mai puţin stres, mai puţină încrâncenare, mai puţină răutate! Nu fac bine la sănătate.