Nicuşor, Valentin şi Zoia în variantă libiană

Deşi se desfăşoară în apropierea Europei, războiul din Libia pare de pe altă planetă.

După un debut spectaculos, cu desfăşurarea navelor de război ale NATO în Mediterana, veştile au devenit tot mai difuze, de parcă asistam la un film artistic, nu la o confruntare cu morţi şi răniţi. Războiul intrase în faza de rutină, neinteresantă pentru marele public. Filmul devenise plictisitor, se simţea nevoia unor scene tari.

Şi iată că au venit. Liderii rebelilor libieni au anunţat ieri-dimineaţă că i-au arestat pe trei dintre fiii liderului libian Muammar Gaddafi. Cei trei - Seif al-Islam, Saadi şi Mohammed - au fost capturaţi în timpul ofensivei rebelilor asupra capitalei libiene, Tripoli. În acest timp, colonelul Gaddafi a vorbit naţiunii prin intermediul unei înregistrări radio. Absenţa tradiţionalului mesaj TV a sporit bănuielile că dictatorul libian se află într-o ascunzătoare, posibil în afara oraşului Tripoli.

Nu vi se pare că aţi mai văzut filmul ăsta, cu tiranul fugind de „mânia poporului" şi cu odraslele sale arestate spectaculos? Nu vedeţi o paralelă între Seif al-Islam, Saadi şi Mohammed, pe de o parte, şi Valentin, Zoia şi Nicuşor, pe de alta? Nu simţiţi iminenţa scenei cu Dinescul libian anunţând izbăvitor „Fraţilor, am învins!"? Nu credeţi că ar fi cazul să intre în scenă variantele arabe ale lui Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu, Sergiu Nicolaescu, Nicolae Militaru, Cico Dumitrescu, Mihai Lupoi? Vi se pare imposibil ca femeiuşca patrioată care prezenta ştirile la TV cu pistolul în mână, cerând poporului unitate în jurul comandantului Gaddafi, să explice, câteva zile mai târziu, că a fost obligată de „odiosul dictator" şi să anunţe zorii noii libertăţi?

Scenariul merge bine, ia viteză, dar finalul se anunţă cu suspans. Mai rămâne ca unul dintre „prinţişorii" lui Gaddafi să fie adus la televizor, când acesta va întoarce armele (a se citi microfonul), unde Brateşul libian îl va arăta poporului ca pe o dihanie periculoasă, care otrăveşte apa şi ia ostatici copii, dar îi va interzice să se apere, pentru că „tiranii au vorbit destul".

Există însă şi o diferenţă majoră între România 1989 şi Libia 2011. Tiranul african chiar are de partea sa trupe fidele, gata „să servească cauza" (vorba răposatului Ceauşescu) până la capăt. Asta înseamnă război civil şi pe străzile capitalei, stradă cu stradă, clădire cu clădire, palat cu palat. Sigur, până în ziua când, văzându-şi stăpânul prăbuşit definitiv, vor capitula cu toţii.

Ce au libienii anului 2011 şi n-au avut românii anului 1989? Un personaj precum Mustafa Abdeljalil, liderul politic al rebelilor anti-Gaddafi, care a ameninţat că va demisiona din fruntea Consiliului Naţional de Tranziţie dacă rebelii vor recurge la acte de răzbunare.

Noi, în decembrie '89, am avut un lider care tocmai asta a făcut: a condus o echipă revanşardă şi a instigat la răzbunare. E drept că în acele clipe, când i se ivea şansa istorică de a pune mâna pe putere după o aşteptare de 20 de ani, nu-i treceau prin cap, precum libianului Abdeljalil, idei trăsnite precum demisia...