Morţii-vii din lunca Dunării

Dacă vrei să-i înţelegi pe sârbi, trebuie să vezi filmele lui Emir Kusturica.

Sigur, Kusturica e bosniac (apropo de meciul de diseară: hai, România!), dar în Balcani totul e amestecat ca un ghiveci gustos şi fatal, aşa cum a fost şi măreaţa Iugoslavie. Şi cum se derulează acţiunea în „Pisica albă, pisica neagră", o bijuterie  cinematografică în care este surprinsă o comunitate de ţigani din lunca Dunării.

Dacă vrei să-i înţelegi pe români, trebuie să citeşti povestea lui Alexandru Dinu din comuna Teasc. Cum, n-aţi auzit de Teasc? E o localitate doljeană din stânga Jiului, situată la vreo 35 de kilometri de Dunăre şi la o sută de graniţa cu Serbia. Ne aflăm, aşadar, în universul lui Kusturica.

Nea Sandu trecea drept om gospodar şi - de ce nu? - descurcăreţ. Era poştaş în sat şi timp de vreo zece ani a pus cărămidă peste cărămidă până şi-a construit o vilă - cea mai frumoasă din comună. Iar cu mărunţişul rămas prin buzunare şi-a cumpărat şi niscaiva utilaje agricole. A muncit, n-a stat să bârfească la podişcă.

De prin 2000 încoace, nea Sandu a cam început să prospere. I-or fi mărit leafa, şuşoteau băbuţele, pline de invidie. Era şi el cineva. Era factor poştal.

Tot de prin 2000 încoace, morţii din Teasc au fost îngropaţi cu mai multă tragere de inimă, căci ajutorul de înmormântare venea mai repede ca oricând. Nici n-apuca să se răcească mortu', că te şi trezeai cu banii la poartă. Îi aducea, evident, factorul poştal.

Nu mai trebuia să alerge nimeni pe nicăieri: nea Sandu făcea totul. Îi dădeai frumuşel actele răposatului - Dumnezeu să-o odihnească! -, iar el venea cu banii, bob numărat, unul nu lipsea. Aşa om cinstit şi prompt - mai rar în lunca Dunării!

Tot ce lăsau oamenii îndoliaţi la milostivul poştaş erau documentele celui dispărut - să-l ierte Dumnezeu, că bun a mai fost! Ce să mai faci actele unui mort? Durerea e mare, dar viaţa merge înainte.

Aşa şi-a zis şi nea Sandu: viaţa merge înainte. Dar sătenii nu ştiau că el, poştaşul cel gospodar, descoperise ceva şi mai profund: există viaţă după moarte! O, ce dulce minune! O, sfântă revelaţie! De-a lungul veacurilor, cohorte de filosofi s-au străduit să demonstreze marele adevăr, dar până la nea Sandu din Teasc n-a reuşit niciunul să demonstreze.

Timp de zece ani, Alexandru Dinu a plătit din propriul buzunar toate ajutoarele de înmormântare, ale tuturor morţilor din sat, ale morţilor buni şi morţilor răi, păstrând în schimb actele prin care-i menţinea vii, atât de vii încât continuau să primească pensia lună de lună. Pensia le era adusă cu punctualitate de factorul poştal, astfel că, în timp ce rudele îi boceau de Sărbători şi le aprindeau lumânări la cimitir, ei nu figurau nicăieri ca morţi, iar în scriptele Oficiului de Pensii erau cât se poate de vii.

Timp de zece ani, cei patru morţi-vii i-au adus poştaşului din Teasc 204.365 de lei, adică vreo 50.000 de euro. Acum, nea Sandu trebuie să dea banii înapoi. O soluţie ar fi să-şi vândă vila, dar nu se ştie dacă va găsi cumpărător. În lunca Dunării, oamenii încă mai cred în morţii-vii. Oltenii le mai spun şi strigoi, dar asta n-o ştie nici Kusturica.