Moartea domnului Sanda

Acum câţiva ani, „Moartea domnului Lăzărescu“ a electrocutat cinematografia europeană.

Filmul lui Cristi Puiu descria o ţară pe cât de reală, pe atât de absurdă: România. Ţara în care un pacient este plimbat de la un spital la altul până când bietul om nu mai are suflare.

Când a făcut acest film, regizorul Cristi Puiu nu ştia că peste câţiva ani vor fi închise vreo câteva zeci de spitale. Dacă ar fi ştiut, din două, una: fie i-ar fi ieşit un film şi mai bun, mai dramatic, pentru că distanţele dintre spitale cresc, deci creşte şi calvarul domnului Lăzărescu; fie ar fi ratat şansa afirmării pe scena europeană, întrucât domnul Lăzărescu, din cauza distanţelor mai mari dintre spitale, ar fi murit înainte de a ajunge la destinaţie. Or, un om prăpădit pe drumul spre spital nu e o reţetă cinematografică de succes.

În aprilie 2011, ficţiunea devine realitate pură: Ion Sanda, un bărbat în floarea vârstei, moare în faţa spitalului din Bălceşti, judeţul Vâlcea. Uşa spitalului e închisă, iar Salvarea nu mai vine. La Bălceşti, localitatea de baştină a domnului Mitică Dragomir de la Liga de fotbal, moartea joacă şotronul între două realităţi dure: spitalul a fost închis pe 1 aprilie, iar Salvarea dispune doar de trei maşini. Acestea intervin uneori cu mare întârziere, pentru că trebuie să alerge între mai multe comune, deservind peste 40.000 de locuitori din zona rurală.

Multiplicaţi de câteva mii de ori cazul Bălceşti şi veţi obţine definiţia clinică a României. O ţară în care primul ajutor devine adesea ultimul ajutor, iar medicul îi lasă locul lui tata popa.

Pesemne că orice reformă are durerile şi stângăciile ei, dar când e vorba de viaţă şi de moarte, responsabilitatea celor care conduc Ministerul Sănătăţii şi Guvernul este obligatorie. De acord, nu poţi finanţa spitale în toate cătunele, ar fi o risipă care i-ar cocoşa de tot pe plătitorii de taxe şi de impozite, dar oleacă de gândire ar limita suferinţa. Înainte de a închide un spital, iei măsuri să acoperi zona mai bine cu ambulanţe, pentru a interveni rapid şi în localităţi rămase ale nimănui. Este exact ceea ce nu s-a întâmplat la Bălceşti-Vâlcea.

În astfel de probleme de importanţă covârşitoare pentru viaţa comunităţii, modelul falimentar este să te uiţi mereu spre centru, de unde să vină rezolvarea. Adevărul e că responsabilităţile sunt multiple.

1. Guvernul, prin Ministerul Sănătăţii şi prin strategii naţionale bine gândite, trebuie să asigure o investire corectă şi eficientă a banului public.

2. Autorităţile locale trebuie să preia o parte din efortul financiar pentru serviciile medicale. Nu poţi aştepta să-ţi rezolve alţii, pe banii lor, întreaga problemă!

3. Investitori privaţi, susţinuţi de autorităţile locale şi de cele centrale, pot iniţia proiecte cu finanţare europeană, prin care să construiască mici spitale private şi acolo unde nu au existat vreodată. Nu este o utopie, pentru că în câteva zeci de comune au apărut deja astfel de iniţiative. Şi funcţionează foarte bine!

4. Cetăţenii au minima datorie de a fi la curent cu informaţiile importante pentru viaţa lor. În cazul Bălceşti, „rudele decedatului nu ştiau că spitalul a fost închis pe 1 aprilie", anunţă reporterii. Ar cam fi trebuit să ştie, pentru că subiectul este prezent, de mai multe zile, peste tot: în ziare, la radio, la televiziune. Ignoranţa nu e o calitate pentru nimeni.

Dacă se rupe chiar şi o singură zală în acest lanţ al responsabilităţilor, distanţa dintre viaţă şi moarte devine extrem de scurtă.