Mă numesc Orb

Orhan Pamuk, „Mă numesc Roşu" - o poveste magnifică despre maeştrii miniaturişti ai secolelor apuse, scrisă de un maestru al literelor contemporane. Fragmentul de azi este o zguduitoare mărturie despre orbire.

„Se spunea că un bătrân maestru persan - unul dintre acei miniaturişti aduşi la Istanbul de oştile Sultanului Selim cel Crunt, care l-a învins pe Şahul Ismail, a pătruns în Tabriz şi a jefuit Palatul Celor Opt Raiuri - s-ar fi orbit singur folosindu-se de felurite ierburi şi că, aşa cum susţinea el însuşi mai târziu, orbirea nu îi fusese pricinuită de bolile care-l năpădiseră pe drum, ci de faptul că nu putea picta în stil otoman. Şi eu le povesteam miniaturiştilor mei, în clipele de mânie, despre felul cum se orbise singur Behzad, ca să le fie pildă.

Nu exista oare o a doua cale? Dacă maestrul miniaturist îşi însuşeşte, de ici, de colo, noile meşteşuguri, nu poate el scăpa oarecum de la pieire un întreg atelier şi, deopotrivă, stilul vechilor maeştri?

În vârful foarte ascuţit, subţiat cu mare delicateţe, al acului de egretă stăruia o pată neagră, dar ochii mei osteniţi nu izbuteau să desluşească dacă era vorba de sânge sau de altceva. Mi-am apropiat lupa şi am privit acul îndelung, de parcă aş fi privit, trist, o scenă de dragoste plină de tristeţe. Am încercat să-mi închipui cum ar fi putut săvârşi Behzad lucrul la care mă gândeam. Se spunea că nu orbeşti imediat, ci că, aşa cum li se întâmplă bătrânilor care îşi pierd vederea pe cale firească, întunericul catifelat se lasă domol asupra ochilor tăi - uneori la câteva zile, alteori la câteva luni după aceea.

O văzusem în vreme ce treceam spre încăperea alăturată. M-am ridicat şi m-am uitat; era tot acolo: o oglindă de fildeş în formă de floare, cu o scriere prelungă, cu mâner răsucit şi rama groasă de abanos. M-am aşezat la locul meu şi mi-am privit atent ochii în oglindă. Ce frumos juca flacăra sfeşnicului aurit în pupilele mele, care pictau şi priveau picturi de şaizeci de ani!

- Cum a făcut Maestrul Behzad? - m-am întrebat încă o dată, cuprins de dorinţă.

Mâna mea a găsit singură acul, cu îndemânarea unei femei care se sulemeneşte, fără ca pupilele să mi se desprindă din oglindă. Mi-am înfipt acul în pupila dreaptă - curajos, fără şovăire, tăcut şi cu forţă, de parcă aş fi străpuns capătul unui ou de struţ care urma să fie pictat. Sufeream, dar nu pentru că simţeam ceea ce făceam, ci pentru că vedeam ceea ce mi se întâmpla. Mi-am înfipt acul în ochi preţ de un sfert de deget, apoi l-am scos.

În distihul de pe rama oglinzii aflate în mâna mea, poetul îi ura frumuseţe şi lumină veşnică celui ce va privi în ea, iar oglinzii, viaţă fără sfârşit.

Am făcut, zâmbind, acelaşi lucru şi cu celălalt ochi. Am zăbovit vreme îndelungată, fără să mă clintesc din loc. Am privit lumea. Totul.

Deşi culorile lumii nu se întunecaseră aşa cum credeam eu, păreau să lunece uşor una în alta. Dar continuam să văd, în acelaşi timp, mai mult sau mai puţin, totul.

La scurtă vreme după aceea, lumina palidă a soarelui a coborât printre stofele de culoare roşu închis, sângeriu din încăperea Vistieriei. Mai-marele vistiernicilor şi oamenii lui au rupt din nou, cu acelaşi ceremonial, sigiliul şi au deschis lacătul şi uşa. Cezmi Aga a schimbat ţucalurile, lămpile şi mangalul, a luat pâine proaspătă şi dude uscate şi a spus că vom continua să căutăm, printre cărţile Padişahului, cai cu nări stranii. Ce poate fi mai frumos decât să încerci să-ţi aminteşti, privind cele mai frumoase imagini ale lumii, de lumea pe care a văzut-o Dumnezeu?"

Orhan Pamuk - „Mă numesc Roşu", Editura Curtea Veche, 2006