Lecţia Prinţului Charles

A devenit o obişnuinţă ca Prinţul Charles, moştenitorul coroanei britanice, să descindă în Ardealul românesc.

La început părea un moft de sânge albastru, o fiţă regală, un exerciţiu de marketing. Auzi, n-a mai găsit prinţul locuri frumoase pe planeta asta până la dealurile noastre cocoşate...

Dar fostul soţ al regretatei Lady Diana, „Prinţesa inimilor", şi tatăl Prinţului William, cel cu „nunta secolului", chiar se îndrăgostise de străvechea noastră Transilvanie. Nimic din ceea ce făcea el nu era făţărnicie. Pur şi simplu, osul domnesc căuta un loc în care să se simtă bine. Căuta linişte, aer curat, oameni simpli şi cu sufletul deschis, un peisaj dumnezeiesc şi clipe tihnite, fără paparazzi pe urmele sale. La Saschiz sau la Archiţa (în judeţul Mureş), la Viscri (în Ţara Făgăraşului), la Micloşoara sau la Zălan (Covasna), le-a găsit pe toate. Şi le-a tratat cu modestie şi cu delicateţe, temându-se parcă să nu le piardă. Nu a mâncat somon şi icre negre, ci brânzeturi, lapte şi pâine preparate în zonă. Nu s-a plimbat cu ATV-ul, ci a cutreierat, la pas, împrejurimile locului. De aceea revine mereu şi mereu, semn că dealurile transilvane fac parte deja din sufletul său.

Puţinele imagini care au trecut zidul discreţiei ne-au arătat un prinţ fericit că se poate relaxa pe pridvorul unei case de lemn, mângâiat de soarele blând al lunii mai şi însoţit de ciripitul păsărelelor, într-un cătun cu două sute de suflete. Clădirea era veche şi semăna cu căsuţa de poveste a bunicilor - simplă, dar atât de plăcută; modestă, dar primitoare. Mai că-ţi vine să laşi Palatul Buckingham pentru a-ţi petrece restul zilelor în acel paradis de la capătul lumii noastre!

Fără să vrea, Prinţul Charles ne transmite un mesaj pe care merită să-l recepţionăm. Aveţi o ţară frumoasă, trebuie doar s-o descoperiţi, pare să ne spună moştenitorul coroanei britanice. Căci uneori suntem orbi. Alteori, snobi. Cel mai adesea, superficiali. Căutăm frumuseţile naturii prin toate colţurile planetei. Zburăm câte şapte, zece, douăzeci de ore spre paradisuri îndepărtate. Suntem suficient de orbi să nu vedem paradisul de lângă noi.

Da, există, trebuie doar să deschidem ochii. Din cenuşiul blocurilor sau din vilele de la Pipera, ne e greu să simţim pulsul vieţii şi al naturii din Carpaţii României. Sau din Subcarpaţii cei înnobilaţi cu pomi fructiferi şi cu râuri jucăuşe. Din lunca şi din Delta Dunării, trecând prin magnificele Cazane. Din dealurile şi văile Transilvaniei, atât de dragi Prinţului Charles. De la Saschiz, Archiţa, Viscri, Micloşoara sau din Valea Zălanului. Din alte mii şi mii de locuri despre care, în ignoranţa noastră, nu ştim nimic, dar care ne aşteaptă, răbdătoare, să le descoperim. Măcar acum, după ce le-a descoperit Prinţul Charles, ar fi cazul s-o facem şi noi.

Nu de alta, dar la smiorcăieli suntem campioni mondiali. Iar veşnicele lamentări ne fac mai urâţi, mai răi, mai nefericiţi. Şi e mare păcat! Invitaţia pe care ne-o face, discret, Prinţul Charles, aceea de a ne descoperi propria ţară, este o mână întinsă celor care orbecăie prin întuneric. Doar de nu i-am da peste mână, protestând ţâfnos: să-şi vadă de treaba lui, în ţara noastră nu ne învaţă nimeni ce să facem!