Izmene hermeneute

Există în lumea literară – e drept, spre periferia acesteia – o plăcere teribilă de a folosi cuvinte preţioase, al căror singur rost e acela de a-l face pe autor să pară mai deştept decât este.

Sunt utilizate uneori arhaisme, deseori neologisme, întotdeauna teribilisme. Căci dacă vrea să-l dea gata pe iubitul cititor, să-i smulgă un suspin de admiraţie şi un oftat de inferioritate, specialistul nostru în decriptări literare trebuie să-i servească neapărat câteva cuvinte mai rare decât timbrele Cap de Bour.

Fandoseala atinge uneori cote groteşti. Sunt oameni care au reale probleme cu acordul dintre singular şi plural, cu virgula înfiptă dramatic între subiect şi predicat, dar care nu se sfiesc să arunce în luptă cuvinte cu rezonanţă extraterestră.

Pssst... se pune de-o cabală! (Uau!) Te pomeneşti că dă târcoale vreun hermeneut... Tocmai intră pe uşă un coleg, cu o hârtie în mână: o fi hermeneut? Altul vorbeşte la telefon, acum ridică glasul, trânteşte aparatul... ăsta sigur e hermeneut! Când îl văd atât de nervos, parcă mă simt şi eu un pic hermeneut...

În fond, toţi suntem hermeneuţi. Poetul X scrie despre una-alta, deci e hermeneut. Prozatorul Y leagă fraze sofisticate despre trecut, prezent şi viitor, deci este şi el - mă-nţelegi? - hermeneut. Şi mai hermeneut este publicistul Z, autorul unui eseu ta-re-de-tot! Dar cel mai hermeneut dintre toţi e pamfletarul W, vai!, o minunăţie... o splendoare...

E plină lumea de hermeneuţi, chit că patru din zece sunt convinşi că misteriosul cuvânt reprezintă un certificat de deşteptăciune, trei că e o înjurătură, doi cred că au de-a face cu o şmecherie, iar unul singur ştie ce înseamnă cu adevărat.

Luaţi la întâmplare o revistă literară! În paginile sale, indiferent că sunt analizaţi Ion Creangă sau Constantin Noica, Mihai Eminescu sau Mircea Cărtărescu, Liviu Rebreanu sau Gabriel Liiceanu, veţi descoperi un întreg univers hermeneutic: de la stânga la dreapta, hermeneuţi şi hermeneute, hermeneutici şi hermeneutice. Niciunul nu scapă cuvântul-care-nu-are-voie-să-lipsească! Fără Cuvântul cel Mare, autorul textului, al analizei, al eseului, al pamfletului nu va fi suficient de deştept încât să smulgă interjecţii admirative: uau!...

Şi pentru că, vorba filosofului, secolul XXI va fi hermeneut sau nu va fi deloc, n-ar fi de mirare ca viitorul să ne aducă autostrăzi hermeneute, crenvurşti hermeneuţi şi - de ce nu? - izmene hermeneute.

P.S. Pentru puţinii cetăţeni români care nu cunosc sensul acestui cuvânt nelipsit din cronicile literare, cităm din dicţionarele limbii române: hermeneutica = ştiinţa sau arta interpretării textelor vechi, obscure, criptice, în special biblice. Cuvântul provine din limba greacă şi derivă de la numele zeului Hermes, mesagerul zeilor şi interpretul ordinelor lui Zeus.