În ce Europă am intrat?

E doar o constatare: când România se alătură unei organizaţii, se alege praful de acea organizaţie!

Ani de zile am visat să intrăm în Uniunea Europeană. Am reuşit, în sfârşit, în 2007. N-a durat mult şi a început criza. Europa venea după o jumătate de secol de prosperitate capitalistă, iar noi după o tot atât de lungă agonie comunistă.

Ei, fir-ar să fie, s-a şubrezit şandramaua tocmai când am ajuns şi noi sub acoperişul ei! E ca şi cum ai sta cincizeci de ani în cort, lângă palatul din poveste, privind cu jind la luxul din interiorul acestuia, iar când ai primi acceptul de a pătrunde în vastele sale saloane, s-ar prăbuşi totul la primul cutremur, prinzându-te sub dărâmături.

Uniunea Europeană are acum 27 de ţări - unele mai mici, altele mai mari. Dintre acestea, câteva funcţionau ca motoare ale dezvoltării economice, capabile să tracteze chiar şi economiile mai firave, abia ieşite din comunism. Investiţiile curgeau gârlă, PIB-urile creşteau voiniceşte, la fel nivelul de trai. În siajul Germaniei, al Franţei, al Italiei, al Marii Britanii se dezvoltau ţări răvăşite de dictaturi şi de războaie civile: Grecia, Spania, Portugalia.

Ţin minte cu câtă plăcere scriau ziariştii români care, cu ocazia vreunui meci de fotbal, ajungeau acum zece ani prin Portugalia: uau, ăştia au stadioane cu nocturnă chiar şi la ţară, prin comune de 3.000 de locuitori! Minunile continuau cu canalizarea, apa la chiuvetă, peluza din faţa casei, ogoarele lucrate impecabil. Iar şi mai înainte, în întunecoşii ani '80, poveştile începeau de la magazinele pline cu „de toate", inclusiv - auzi 'mneata! - cafele, videouri şi kenturi. Chiar şi pâine găseai la fiecare colţ de stradă!

În 2007, când am intrat în UE, am fi avut nevoie de încă zece ani de prosperitate europeană. Una care să se răsfrângă, în sfârşit, şi asupra noastră. Dar n-a fost să fie. Am intrat în casa europeană chiar înainte de cutremur şi ne-a căzut tavanul în cap.

Cât îi invidiam pe greci în urmă cu zece ani! Chiar îi luam drept model: lefuri bune, trai relaxat, masa în oraş, concedii lungi, muncă - nici prea-prea, nici foarte-foarte. Boemie şi şmecherie, că o viaţă are omul! A trebuit să vină criza pentru a afla că grecii trăiau pe datorie. Consumau muuuuult mai mult decât produceau. Şi nu numai ei, dar la Atena a fost belfereala maximă.

Acum, grecii sunt o naţiune dezorientată. Nu pot ieşi din capcana traiului bun. Populaţia nu vrea să coboare standardul, politicienii nu ştiu cum să-şi justifice hoţiile. Falimentul îşi arată colţii şi în alte ţări, mai ales din sudul continentului.

De ce nu s-o fi întâmplat asta prin 2020, cât să ne mai fi întremat şi noi un pic? Ne-a luat criza din scurt, prinzându-ne mici şi rebegiţi. Parcă este un blestem: când suntem pe cale să atingem stelele cu mâna, se prefac pe loc în cenuşă fără viaţă. Poate că ar trebui să nu intrăm nici în zona euro, nici în Schengen, ca să nu dispară şi acestea ca nişte iluzii...