Hoţul din casă, hoţii de la uşă

„Ne vrem ţara înapoi!", striga ieri un cetăţean, cu vocea amplificată de televizor.

Uau, mi-am zis, spiritul civic triumfă în capitala României. Dar m-am dezumflat repede: cel care „îşi voia ţara înapoi" nu era un manifestant de la Piaţa Universităţii, ci un politruc de la Arcul de Triumf. Am înţeles că, în timp ce românii de bună-credinţă vor să scoată ţara din mâinile clientelei PDL, acelaşi lucru îl vrea şi clientela PSD-PNL. Diferenţa e că unii visează o Românie a românilor, iar ceilalţi sunt nerăbdători să schimbe o clientelă cu alta.

Cea mai tăioasă şi inteligentă lozincă din aceste zile a pornit tot din Piaţa Universităţii: „Vă rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi". Ce-au mai chicotit politrucii PSD-PNL la citirea acelei pancarte! În goana lor de a ajunge la putere, n-au observat că mesajul le era adresat tuturor celor care au spoliat România în ultimii 22 de ani.

Într-o Românie cu milioane de oameni nemulţumiţi, ies în stradă 10.000. Într-o Capitală cu peste un milion de nemulţumiţi, ies în stradă cel mult două-trei mii. De ce? Există o explicaţie majoră: politicienii.

Cele trei mari partide din România au produs multă suferinţă şi imensă durere. O dată, de zece ori, de o sută de ori, de o mie de ori. Au guvernat când separat, când împreună, dar au furat fără întrerupere. Iar după ce au fost taxate la vot, fiind trimise în Opoziţie, nu s-au reformat, nu şi-au trimis hoţii la plimbare, nu i-au dat pe mâna procurorilor, ci i-au apărat cu trupurile lor bine hrănite. Iar la următorul val de alegeri s-au prezentat cu aceiaşi hoţi, mizând pe uitarea oamenilor şi pe noua ţintă a furiei lor. Aşa e posbil ca în 2012 să se prezinte drept salvatori ai neamului politicieni care fură vârtos încă din anii '90; unii, chiar din primele zile ale Revoluţiei, pe când defilau sub steagul FSN.

Nemulţumiţii ar ieşi masiv în stradă dacă n-ar simţi pericolul ca buna lor credinţă să fie folosită parşiv de noi şi vechi „ciolănari". Şi aici apare greaţa. Am în casă un hoţ care-şi umple sacul cu lăcomie. Îmi bate cineva la uşă, mă uit cu speranţă pe vizor, dar înlemnesc: sunt alţi doi hoţi (unul - chiar tatăl lor), care se oferă să mă scape de hoţul din casă pentru a-i lua ei locul. Cum să trag zăvorul, când ştiu că hoţii de la uşă m-au prăduit, cu ceva ani în urmă, de nu mi-am revenit nici acum?!

„Democraţia înseamnă alegeri", clamează politicienii din Opoziţie. OK, atunci haideţi să votăm în fiecare duminică! Sau măcar o dată pe lună. Atunci chiar ne-ar da democraţia afară din casă. Dacă mandatul de patru-cinci ani e prea lung, nicio problemă, să-l scurtăm la doi-trei ani, să ne întoarcem mai des la popor; dar asta se poate face doar prin schimbarea Constituţiei, ceea ce presupune voinţă parlamentară şi vot popular. Nu eu am mărit mandatul preşedintelui de la patru la cinci ani, ci Adrian Năstase, în 2004, când era sigur că va conduce România şi, în lăcomia lui, i se părea că patru ani e prea puţin.

Eu caut o soluţie ca să scap de toţi hoţii - şi de cel din casă, şi de cei de la uşă! Nu suport să-i văd că fac ştafetă la mine în casă.

Grigore Cartianu este redactor-şef ''Adevărul''