Gustul mortal al insignei de partid

Până la sfârşitul lunii octombrie, titularul acestei rubrici se află în imposibilitatea de a scrie pentru acest colţ de pagină. De aceea, zilnic va fi publicat un fragment dintr-o carte.

Astăzi: o ultimă „porţie" din „Toba de tinichea".

„Cât de importantă poate fi o scurtă mişcare de mână! De la mână pân' la gură, iată, un simplu gest a ajuns să-i sperie şi să-i alunge de pe banca adăpostului antiaerian pe cei doi Ivani care şedeau paşnici de-a stânga şi de-a dreapta Mariei. Se postară cu pistoalele-mitralieră în faţa burţii lui Matzerath şi oricine putea să vadă că acesta încerca să înghită ceva.

Măcar de-ar fi închis mai-nainte cu două degete acul insignei de partid. Acum se sufoca, bomboana colţuroasă îl îneca, se înroşea, ochii i se bulbucau, tuşea şi nu mai putea, la atâtea stări consumate simultan, să-şi ţină mâinile sus. Dar aşa ceva nu răbdau cei doi Ivani. Aceştia strigară la el, voiau neapărat să-i vadă palmele. Dar Matzerath era cu totul acaparat de organele lui respiratorii. Nici să tuşească nu mai putea cum trebuie, în schimb începu să danseze şi să dea din mâini, mătură cu braţele câteva conserve de metal pline cu toate minunile din Leipzig şi îl făcu pe calmâcul meu, care privise până atunci liniştit şi cu ochii uşor oblici, să mă pună binişor jos, să se ducă în spatele lui, să facă un gest rapid pe orizontală şi să împuşte direct din şold, să tragă într-un magazin întreg, înainte ca Matzerath să se fi înecat de tot.

Ce nu face omul când destinul intră în scenă! În timp ce prezumtivul meu tată îşi înghiţise partidul şi murise, eu am strivit între degete, fără să observ sau să vreau, un păduche, pe care tocmai îl prinsesem cu puţin înainte, pe gulerul calmâcului. Matzerath se lăsase să cadă de-a curmezişul drumului furnicilor. Ivanii părăsiră pivniţa pe scara dinspre prăvălie şi luară cu ei câteva pachete de miere sintetică. Calmâcul meu plecă ultimul, dar nu luă miere sintetică, deoarece trebui să-şi încarce iar pistolul-mitralieră. Văduva lui Greff umbla desfăcută şi smucită printre lăzile de margarină. Maria îl strângea pe Kurtchen la piept, de parcă ar fi vrut să-l strivească. Mie îmi trecu tocmai atunci prin minte o frază pe care o citisem în Goethe. Furnicile găsiră o situaţie diferită, dar nu se lăsară speriate de ocol, îşi construiră drumul triumfal în jurul încovoiatului Matzerath; deoarece zahărul scurs din sacul plesnit nu-şi pierduse dulceaţa în timpul asediului oraşului Danzig de către armata mareşalului Roskovski".

Günter Grass - „Toba de tinichea", Editura Polirom, 2007