Drama românului din exil

Când alege să lase totul şi să plece în lumea largă, în căutarea unui trai suportabil, românul trebuie să fi ajuns la capătul puterilor.

Să-şi fi epuizat resursele de speranţă. Pribegia începe astfel cu o traumă produsă de propria-i ţară, care nu-i dă nicio şansă.

A doua traumă pândeşte la colţ, iar ea se numeşte dezamăgire. Ţara de adopţie se dovedeşte uneori rece, crudă şi cinică. Cei mai norocoşi compatrioţi sunt trataţi corect, îşi găsesc de lucru şi sunt plătiţi corect. Există însă şi numeroase cazuri în care primează lipsa de omenie.

Ultima ştire a explodat ieri: un tânăr plecat să muncească în sudul Italiei a fost ucis de condiţiile istovitoare de lucru. Ion Defta, de loc din Bârcea Mare, judeţul Hunedoara,  avea doar 26 de ani. Soţia sa, Lidia Defta (24 de ani), care a lucrat alături de el pe plantaţie, îi acuză pe patronii italieni că i-au tratat ca pe sclavi.

Totul a început când Ion şi Lidia Defta și-au abandonat locurile de muncă prost plătite din Hunedoara și au ales calea exilului. Şi-au lăsat copiii, de trei și șapte ani, în grija bunicilor, promiţându-le că se vor întoarce cu bani. El nu se va mai întoarce niciodată.

Mărturia tinerei văduve este zguduitoare. „Am plătit unui intermediar 400 de euro şi am fost duși în Gioiosa, o localitate din sudul Italiei, dar - în ciuda promisiunilor - ne-am trezit că nu avem unde locui. Ne-am găsit cu greu adăpost și apoi ne-am angajat la diverse ferme. Eram plătiţi cu câte 30 de euro pe zi, pentru a munci la cules de fasole, de zarzavaturi și la struguri. Uneori plecam la lucru de la patru dimineaţa și ne întorceam acasă la șase seara. Patronul se purta urât cu noi, iar italienii ne făceau «bastarzi» și «gunoaie». De multe ori, nu eram lăsaţi nici măcar să luăm o pauză pentru a bea apă", a povestit Lidia.

După aproape trei luni de muncă istovitoare, la finalul unei zile în care a lucrat numai în soare, la îngrijirea unei vii, tânărul s-a stins în urma epuizării. 

Simt că femeia aceasta are dreptate. Ştiu, există destui conaţionali care fie se duc să fure, fie sunt convinşi că pe-acolo aleargă câinii cu covrigi în coadă. Alţii nu sunt pregătiţi pentru muncile dure din agricultură şi cedează repede. Dar soţii Defta par exact contrariul: obişnuiţi cu traiul greu de la ţară şi dispuşi să trudească atât cât îi ţin puterile. În plus, nu s-au oprit în oraşele industriale din nordul Italiei şi nici la Roma sau la Napoli, ci s-au dus în sud, unde aveau şansa de a face ceea ce ştiau mai bine: agricultură.

Ion Defta din Bârcea Mare este un martir al vremurilor tembele prin care trece România. Mort departe de casă, de părinţi şi de copii, într-o ţară care nu l-a înţeles şi pe care nu a înţeles-o, el a fost victima lumii crude în care l-a plasat destinul. Lumea fără busolă de acasă şi cea fără suflet a străinătăţii.

Ion Defta este doar un caz, care după parastas va deveni statistică. Multiplicaţi-l de sute de mii de ori şi veţi obţine dimensiunea unei tragedii naţionale.