Despre cărţi şi pomanagii

Am simţit-o prima dată în 1995, cu „Hora de la miezul nopţii“, dar pe atunci entuziasmul era mai mare decât raţiunea.

La prima carte, ai da tot tirajul pe gratis, numai să ajungă la cititor. Şi să te simţi şi tu, vorba aia, autor.

În 2000, când am ieşit pe piaţă cu „Hagi", lucrurile au stat exact la fel. Sute de prieteni, colegi, cunoscuţi îmi băteau obrazul ca unui spărgător de bancă: „Fii atent că te aştept cu o carte! Cu autograf!" Cei mai hotărâţi erau acei gură-cască pe care nici măcar nu-i cunoşteam: „Moşule, te urmăresc de mult. Nici nu-ţi dai seama cât te apreciez. Hai, scrie-mi şi mie o carte!"

M-am conformat şi eu cât am putut, dar cei mai mulţi au rămas cu mâna întinsă. Pur şi simplu, nu am avut suficiente cărţi gratuite ca să le dau la toţi. Iar de la un punct încolo nici n-am mai vrut. Drept urmare, mi-am pierdut mulţi prieteni. Şi, vai!, am pierdut stima lor. I-am dezamăgit. Credeau că e ceva de capul meu, dar dacă nici o carte nu sunt în stare să le fac cadou...

Anul acesta, cu „Sfârşitul Ceauşeştilor", am păţit-o din nou. „Moşule, sper c-ai pus o carte deoparte pentru mine..." Nu, n-am pus. Cine vrea cartea, să o cumpere. Nu pot să dau pe gratis sute sau mii de cărţi. „Nu, moşule, una singură, atât îţi cer..." Fiecare vrea una singură. Şi fiecare, fireşte, se simte îndreptăţit să aibă prioritate. El şi gata, restul nu contează.

La Târgul de Carte am făcut şi greşeli. Am cedat în faţa câtorva atârnători. Atât s-au foit şi au bătut apropouri, încât, pentru a scăpa de ei, le-am făcut cadou câte o carte. Dacă ar fi privit atent în ochii mei în acele clipe, s-ar fi văzut ca într-o oglindă: nişte cerşetori. Căci nu lipsa de bani îi împingea la întins mâna - dovadă maşinile scumpe cu care au venit la Romexpo -, ci o nesimţire plenară. Ne cunoşteam de multă vreme şi, prin urmare, le eram dator.

Toţi ţineau să-mi spună cât de mult apreciază efortul meu de a documenta această carte. Iar eu n-am avut curajul să le spun: dacă apreciaţi munca mea, atunci scoateţi 15 lei din buzunar şi cumpăraţi cartea. Autograful e pe gratis. Şi, desigur, e plăcerea mea.

Nu poţi să-i spui unui vânzător de la piaţă că are cartofi frumoşi, iar în schimbul acestui compliment să pretinzi pomană un kil de barabule.
Târgul de Carte şi seria de întâlniri cu publicul prin ţară mi-au arătat cine apreciază cu adevărat munca unui autor: oamenii care plătesc preţul cărţii şi care, eventual, stau la coadă o jumătate de oră pentru un autograf. Nu vor gratuităţi şi nici nu se bagă în faţă.

Sute de cunoscuţi încă mai aşteaptă să le trimit o carte pe gratis. Îmi mai dau o şansă. Îi anunţ pe această cale că vor aştepta mult şi bine. E mult mai uşor pentru fiecare dintre ei să-şi cumpere un exemplar decât îi va fi autorului să doneze sute de volume.

Acestea fiind zise, sper că dragilor mei prieteni le va trece bosumflarea. Dacă vor continua să se considere nedreptăţiţi, înseamnă că nu-mi sunt, de fapt, prieteni. Şi atunci e problema lor, nu a mea.

Iar morala e aceeaşi indiferent dacă avem de-a face cu cărţi, gogoşari, rulmenţi sau pingele: la negustor te duci să cumperi, nu să iei pomană!