Chiar vă e frică de o carte?

Alo! Alo! Alooooo! Tovarăşi, staţi la locurile voastre! Ce-i cu nervozitatea asta? Chiar aşa aţi ajuns, să vă temeţi de o carte?

Voi, care nu v-aţi temut de gloanţe?!? Voi, care aţi ieşit cu pieptul la balcon şi cu intriga la microfon? Asta vă e vitejia? Ăsta vă e curajul? Aşa emanaţi voi în afara planului? Vi s-a blocat trăgaciul? S-a aburit luneta? V-a ruginit mitraliera?

Măi, tovarăşi, veniţi-vă în fire: e doar o carte! Nu muşcă. Nu explodează. Nu simulează. Nu trage. Nu are gloanţe. E o carte şi atât.

E cuminte şi ascultătoare: o citeşti când vrei, o închizi când vrei, o arunci pe fereastră dacă nu-ţi place. Dar ai grijă unde-o arunci, că, dacă aterizează pe trotuar, o ia altul, o citeşte şi-o dă mai departe. Eeeee, de treaba asta ar cam trebui să vă feriţi, stimaţi domni şi dragi tovarăşi!... Nu de alta, dar cine ştie pe mâna cui cade?! Şi-apoi vă mai opreşte câte unul pe stradă şi vă întreabă, aşa, indiscret: nu vă supăraţi, mie de ce mi-aţi omorât tatăl? Sau vreun părinte cu ochii trişti, nedumerit de ce copilul lui a fost chemat la Televiziune şi împuşcat în cap.

Ştiţi care-i partea proastă? Oamenii aceştia mai au o curiozitate: de ce nu aţi mişcat un deget ca să-i condamnaţi pe ucigaşi? Unii, mai îndrăzneţi, sunt în stare să meargă şi mai departe: de ce i-aţi făcut scăpaţi pe asasini? Iar alţii, mai obraznici, vă vor aborda frontal: de ce ne-aţi chemat să vă apărăm de terorişti şi ne-aţi primit cu gloanţe? De ce aţi inventat terorişti şi ne-aţi pus să ne ciuruim între noi?

De ce...? De ce...? De ce...?

Ce spuneţi, e tot mai greu, nu? E greu să le explici unor oameni că moartea nu e o joacă. Iar voi v-aţi jucat, nu glumă. Oho, ce v-aţi mai jucat!... Apoi v-aţi proclamat conducătorii ţării. Aţi privatizat în folosul vostru, v-aţi aranjat pe zece generaţii, aţi mai făcut şi ceva mineriade... V-aţi ajuns, cum s-ar spune. Dar v-aţi gândit că o să vă ajungă din urmă păcatele săvârşite? Că vă vor urmări până la moarte, şi dincolo de ea, blestemele celor pe care i-aţi ciuruit ca la o vânătoare de căprioare? V-aţi gândit că lacrima din ochiul muribundului nu se va usca niciodată?

Nu v-aţi gândit, pentru că atunci v-a interesat doar Puterea. Şi pentru că vă lipseşte sufletul. Sunteţi nişte cutii goale, care mănâncă şi fac treaba mare, care beau şi fac treaba mică, nişte cranii cu orbitele goale, nişte monştri cu inima de gheaţă.

Asta sunteţi şi aşa veţi trece în eternitate. Veţi scăpa nepedepsiţi de justiţia pământeană, dar vă va trosni justiţia divină. Privirile triste vă vor găsi oriunde vă veţi ascunde. Inimile îndoliate vă vor bate în ceafă: cioc, cioc. Ochii plânşi nu vă vor ierta niciodată!

P.S. 1. Teodor Brateş întreabă, revoltat: „Ce-i aia, «Crimele Revoluţiei»? Adică Revoluţia a făcut crime? Nu vă e, mă, ruşine?". Răspuns: nu, Revoluţia n-a făcut crime; contrarevoluţia - da. Iar tovarăşii de care pomeneam mai sus, inclusiv mitraliera vocală Teodor Brateş, chiar cu asta s-au ocupat: cu contrarevoluţia. Revoluţia, atâta câtă a fost, au făcut-o alţii, dintre care unii n-au apucat să se bucure de ea.

P.S. 2. Spuneţi că sunt minciuni? Atunci, ce mai staţi pe gânduri: daţi-l în judecată pe mitocan! Veniţi la tribunal şi umpleţi-ne de adevăr,
dacă tot l-aţi ascuns timp de 21 de ani!