Cenzura prostiei

Săriiiiiţi, cenzură în teatru! Ne-am întors în vremurile de tristă amintire! Comedia „Blonda, chiorul şi piticul" a fost interzisă pe Magheru! Cultura, în pericol!

Cam aşa sună trompetele patriei de câteva zile încoace. Niciuna nu s-a vrednicit să vadă piesa înainte de a ţâpuri ca dobitoaca lovită de streche. Dacă o fi, într-adevăr, o producţie vulgară, nedemnă de a fi găzduită de Sala Dalles, pe Bulevardul Magheru, în buricul Capitalei? Dar vigilenţii de serviciu atâta ştiu, atâta fac: mai întâi te împuşcă şi abia apoi te întreabă dacă eşti vinovat. Ei sunt experţi în a pune în mişcare sfânta indignare naţională chiar şi atunci când e vorba de starea vremii.

„Adevărul" a decis că, înainte de a pune eticheta cenzură, trebuie văzută piesa. Prima ocazie era sâmbătă seară. O reporteră de la Departamentul Cultură al ziarului a fost prezentă în sala care le-a acordat „azil artistic" hăituiţilor de la Dalles. Concluzia ziaristei despre piesă: nu e cultură, ci subcultură.

Şi atunci, cu ce-a greşit directoarea Universităţii Populare „Ioan I. Dalles", Iustina Cornel? Aceasta invocase faptul că regizorul piesei, Fănel „Ştefanis" Lupu, a încălcat toate prevederile protocolului de colaborare. „Nu se poate accepta ca în lăcaşul moştenirii lui Ioan I. Dalles să se profileze o piesă cu subiect satiric plin de scene de-a dreptul obscene, cu conotaţie pornografică", a explicat Iustina Cornel. Cum nimeni n-a demonstrat că directoarea ar fi executat vreun ordin politic, argumentele sale sunt credibile, mai ales după ce vezi piesa.

Comedia „Blonda, chiorul şi piticul" a fost refuzată la Sala Dalles, nu interzisă în România. Există alte sute de săli care s-o găzduiască, dacă o consideră valoroasă. Deci, folosirea cuvântului cenzură este un exerciţiu de marketing ieftin.

Tot marketing este şi titlul piesei. Măcar de-ar fi şi conţinutul pe măsură, dar nici vorbă de aşa ceva. Dacă ţâfnosul regizor ar fi montat o comedie în care personajele să fie chiar cele sugerate de titlu, adică Elena Udrea („Blonda"), Traian Băsescu („Chiorul") şi Emil Boc („Piticul"), ar fi fost o reţetă mai onestă. Soluţia aleasă aduce însă a impostură. Este ca şi cum eu aş scrie o carte despre conservarea zarzavaturilor pentru iarnă şi i-aş pune titlul „Blonda, chiorul şi piticul". Când ai deschide cartea, ai suferi o cruntă dezamăgire: blonda este o doamnă care pune murături, chiorul - un negustor de vinete, iar piticul - un băiat priceput la gogonele şi zacuscă. Dar ca să aibă succes cartea, aş băga şi ceva scene porno în procesul de conservare a legumelor!

Dacă hartistul Fănel - despre care aflăm că a absolvit „Spiru Haret", ceea ce-l plasează din start undeva pe la peluza artei teatrale - ar fi pus în scenă o satiră politică adevărată, în care să-i şfichiuiască pe cei trei politicieni sus-amintiţi sau pe oricare alţii, ar fi fost în spiritul artei. Dar să te foloseşti de poreclele lor - unele, cam jignitoare - pentru a-ţi ascunde mediocritatea şi mahalagismul, asta nu e în regulă! Iar dacă o sală nu vrea să-ţi găzduiască producţia suburbană, e culmea ca tot tu să faci scandal.

Piesa „Blonda, chiorul şi piticul" nu este un act de curaj, ci aduce a şarlatanie. Cine te opreşte să spui lucrurilor pe nume? Când orice cocoşat poate să înjure la televizor pe oricine, doar proştii şi cei părăsiţi de talent mai cred că e vremea şopârlelor.

Dacă redactorul-şef al unui ziar opreşte de la publicare un text mediocru sau obscen, tot cenzură se numeşte? Dacă-i pe-aşa, atunci cele mai prestigioase ziare din lume sunt supuse unei cenzuri nemiloase!