Ca românul la mal

Ce blestem? Ce ghinion? Golul marcat de uruguayanul Cavani în minutul 93 al meciului Napoli – Steaua este definiţia perfectă a geneticii noastre valahe, din care a izvorât celebra vorbă „ne-am înecat ca ţiganul la mal“.

Pentru corectitudine politică (şi pentru a fi în ton cu şeful statului!), voi nota şi varianta adaptată, „ne-am înecat ca rromul la mal". Dar formula cu adevărat corectă, susţinută de o slăbiciune devenită tradiţie, sună astfel: „ne-am înecat ca românul la mal".

Dacă ar fi blestem, ar însemna că avem nevoie de ritualuri voodoo sau de practici precreştine pentru a alunga demonul nenorocirii. Dar asta ne-ar plasa în preistorie, ceea ce ar contrasta jenant cu secolul internetului.

Dacă ar fi ghinion, ar atrage automat şi compensaţii sub formă de noroc. Statistica spune că, între două forţe relativ egale, probabilitatea de a primi gol în minutele de prelungiri este egală cu probabilitatea de a marca gol în aceeaşi extensie a timpului regulamentar.

Ei bine, echipele româneşti de fotbal sfidează orice statistică. Deşi în minutul 92 al partidei Napoli - Steaua, la capătul unui maraton de şase meciuri, românii aveau două puncte peste italieni (7 la 5) şi un golaveraj superior (9-10 faţă de 7-9), iar pe Stadionul „San Paolo" au menţinut egalitatea până după limita celor 90 de minute regulamentare, s-a întâmplat inevitabilul: ne-am înecat la mal.

Nu a fost o întâmplare. La fel s-a întâmplat şi în meciul de la Bucureşti, când Napoli a revenit de la 0-3 şi a egalat în prelungirile prelungirilor - pentru statistică, minutul 97 -, la ultima minge aruncată în careul stelist. Şi atunci, golul providenţial al „macaronarilor" a fost înscris de uruguayanul Cavani. Notez încă o dată numele acestui sud-american ca pe o posibilă explicaţie a faptului că Uruguay, o ţară de 3,5 milioane de locuitori, a ajuns astă-vară în semifinalele Campionatului Mondial de fotbal, iar România nici nu se mai apropie de vreun turneu final. Unii marchează în prelungiri, alţii încasează în prelungiri.

Nici asta nu vi se pare relevant? Atunci reţineţi încă un exemplu: în urmă cu cinci ani, la Marseille, tot în ultimul meci din grupă, Dinamo a alergat după golul calificării 93 de minute, dar l-a marcat cu o întârziere de trei secunde. În aceeaşi campanie, Dinamo pierduse la Sofia, cu Levski, exact în ultimul minut de joc.

Exemple inverse nu prea avem. Pur şi simplu, românii nu ştiu să câştige pe final. Iar asta nu mai e o problemă de ghinion, nici de blestem, ci de psihologie.

Vorba unui hâtru: dacă ne desparte un kilometru de izbăvitoarea budă, probabil că vom rezista cu brio cam 998 de metri. Apoi, Dumnezeu cu mila!