Bun venit, Herta Müller!

În plin balamuc naţional, cu un scenariu poliţisto-cotrocenist, ni se întâmplă un lucru minunat: sosirea la Bucureşti a Hertei Müller. Este primul „desant“ al scriitoarei în ţara natală, după câştigarea Premiului Nobel pentru Literatură în 2009.

E cetăţean german, dar noi îi spunem, cu respect, Herta de România. În inimile noastre, ea a dobândit deja un titlu nobiliar cu rezonanţe regale.

Sigur că e mai mult nemţoaică decât româncă. Străbunii ei au fost germani, ea a emigrat în Germania, trăieşte în Germania, are cetăţenie germană, scrie în limba germană. Munceşte şi gândeşte nemţeşte, adică serios, altfel n-ar fi câştigat niciodată Premiul Nobel.

Dar e şi un pic româncă. S-a născut în România, a studiat în România, şi-a publicat primele cărţi în România, are prieteni în România.

Ba chiar şi numele i-a fost influenţat de spaţiul românesc: o cheamă Herta, nu Hertha. Pesemne că un funcţionar bezmetic, atunci când i-a întocmit certificatul de naştere, a scris cum a auzit... Dispariţia literei „h" ar putea fi contribuţia românească la numele - şi renumele - Hertei Müller.

Din motive obiective şi subiective, o considerăm Herta noastră. Poate şi pentru că, până la ea, n-am avut un scriitor recompensat cu Premiul Nobel. Ne-am amăgit doar că suntem în cărţi, fără să izbândim vreodată. Nu talentul ne-a lipsit, ci neamţul din noi. Caragiale, de exemplu, a părăsit prea târziu acest spaţiu al ratării, stabilindu-se la Berlin spre bătrâneţe, obosit şi decepţionat.

Herta Müller are toate motivele să se considere nemţoaică. România i-a făcut mai mult  rău, iar Germania a salvat-o. (Sigur, în viaţă te salvezi singur, cu condiţia să nu te sufoce aerul irespirabil din jur.) Dar se întâmplă ca la copiii înfiaţi: oricât de buni ar fi părinţii adoptivi, nu vei înceta să-i porţi în suflet pe tatăl violent şi pe mama beţivă. Pentru Herta Müller, România comunistă a fost şi tată violent, şi mamă beţivă. Şi totuşi, se întoarce la ei, sperând să-i găsească mai puţin depravaţi...

Va descoperi, probabil, că aici e respectată, apreciată, admirată. Dar să nu se aştepte la astfel de sentimente din partea securiştilor care i-au otrăvit tinereţea. Nu trebuie să se împiedice în amintiri bolnave. Iar pe securişti să-i uite, pur şi simplu. Sau să-i ierte. Uneori, uitarea e cea mai cumplită pedeapsă.

Herta Müller ştie, desigur, că România lui Ceauşescu i-a dat, fără să vrea, şansa de a câştiga Premiul Nobel, aşa cum Uniunea Sovietică l-a propulsat, tot fără să vrea, pe Alexandr Soljeniţîn. Opera Hertei s-a născut nu doar din talent, ci şi din experienţa trăită în iadul comunist. Odată ajunsă în lumea liberă, bănăţeanca din Niţchidorf trebuia doar să pună ordine în cutremurătoarele poveşti pe care le avea în minte. Şi a făcut-o magistral.

Bună dimineaţa, Herta Müller! Bine-ai revenit în ţara ta!