Boccaccio, Judecata finală

Povestea bietului Ricciardo din Chinzica, judecătorul care şi-a pierdut soţia în favoarea unui pirat mai tânăr şi mai viguros, se încheie aici.

Ne despărţim de Giovanni Boccaccio cu convingerea că poveştile sale, scrise în urmă cu peste 650 de ani, vor fi la fel de plăcute cititului şi peste alţi 650 de ani. Are cuvântul nestatornica Bartolomea!

„(...) La care, dânsa, îi răspunse:

- Acum, că nu mai e nimic de îndreptat, să nu se arate nimeni mai grijuliu de cinstea mea decât m-am arătat eu însămi; că dacă ai mei nu s-au grijit de când mi te-au dat de bărbat, nu văd la ce să-mi pese mie de cinstea lor acum; iar de mă aflu întru păcat de moarte, află c-oi sta în piuă cât îmi pofteşte inima; nu-mi plânge tu de milă. Şi, drept să-ţi spun, aici îmi pare că i-aş fi cu adevărat soţie lui Paganino acesta, pe câtă vreme, când mă aflam la Pisa, mi se părea că dumitale ţi-s doar ibovnică, atâtea socoteli şi atâtea luni în cer trebuiau să se chitească, ca între Domnia Ta şi mine planetele să se împreuneze; aici, cât e de lungă noaptea, mă ţine Paganino în braţe, mă strânge şi mă muşcă şi numai Cel de Sus mă ştie cum mă trezesc în zori. Zici c-o să încerci şi dumneata: şi-apoi? La ce-o s-ajungi? S-o scoli cu ruptu' şi bătaia? Las' că ştiu eu ce viteaz mi te-ai făcut de când nu te-am văzut! Umblă sănătos şi încearcă mai departe să-ţi duci la capăt zilele; că pare că te suflă vântul, atâta eşti de pricăjit şi de pripit la trup. Şi încă una ţi-oi mai spune: că dacă o fi cumva să mă alunge Paganino (deşi nu-l văd s-o facă până ce eu poftesc să şed), nici să mă pici cu ceară şi nu mă întorc la dumneata, pe care, de te-ar stoarce omul ca pe-o lămâie, tot n-ar scoate nici cât o lingură de zeamă; căci eu, spre nenorocul şi vătămarea mea, am stat cu dumneata o dată şi cât aş vedea cu ochii m-aş tot duce să-mi caut norocul într-altă parte. Aşa că, încă o dată-ţi spun: aici nici sărbătoare nu-i, nici praznic niciodată, de aceea eu rămân pe loc, iar dumneata cât poţi mai iute te du cu Dumnezeu, dacă vrei să nu m-apuc să ţip că vrei să mă săruţi cu sila.

Messer Ricciardo, văzând că o sfeclise şi-abia atunci dându-şi seama de nebunia lui, care, fiind vlăguit, se însurase cu o femeie cu mult mai tânără ca el, plouat şi opărit ieşi din cameră şi se apucă să-i spună lui Paganino verzi şi uscate, fără a ajunge la mai mult. Şi-n cele din urmă, fără a se alege cu nimic, lăsând femeia acolo, se întoarse iar la Pisa şi de prea multă amărăciune îşi pierdu minţile, săracul, până într-atât urla încât, umblând tehui prin Pisa, oricine i-ar fi agrăit sau i-ar fi dat bineţe, el, bietul, într-una aceeaşi vorbă le-o spunea la toţi, şi anume: «Gaura spurcată nu ştie ce-i sărbătoare». Apoi, nu după multă vreme, se petrecu din viaţă. Iar Paganino, prinzând de veste şi cunoscând iubirea ce i-o purta femeia, se cunună cu ea şi fără să mai ţină seama de ajun ori de sărbătoare, atâta vreme cât îi purtară picioarele, lucrară desfătându-se cu multă bucurie." ;

Giovanni Boccaccio - „Decameronul", Editura Adevărul Holding, 2009