Autodenunţul lui Ion Iliescu

„CEDO este o instanţă care e în afara realităţilor istorice!", a decretat Ion Iliescu, revoltat că o instanţă europeană a deschis calea judecăţii drepte şi obligatorii pentru crimele din decembrie 1989.

Bătrânul stalinist a completat: „Autorităţile europene nu ar trebui să ia în seamă obrăzniciile lui Doru Mărieş şi ale celor ca el".

 Haideţi să vedem în ce constau „obrăzniciile lui Mărieş şi ale celor ca el". Doru Mărieş, preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie 1989", a îndrăznit să se adreseze Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) pentru că statul român, prin SRI, a încălcat articolele 3 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (tratamente inumane sau degradante, respectiv dreptul la respectarea vieţii private şi de familie). Se întâmpla în 1990, în plin regim Iliescu, când la cârma SRI se afla Virgil Măgureanu, tovarăşul de comploturi şi de diversiuni al lui Ion Iliescu. Decizia Curţii Europene: statul român trebuie să-i plătească lui Mărieş despăgubiri de 6.000 de euro.

Ceilalţi autori de „obrăznicii", care şi-au căutat dreptatea la CEDO, sunt soţii Elena şi Nicolae Vlase, părinţii unui tânăr împuşcat la Braşov pe 25 decembrie 1989. Aceştia au reclamat absenţa anchetei efective privind decesul fiului lor, Nicuşor Vlase, şi - demonstrând încălcarea articolului 2 din Convenţia Drepturilor Omului - au obţinut despăgubiri de 15.000 de euro.

„Curtea nu poate accepta că o anchetă este efectivă dacă se încheie având ca efect prescrierea responsabilităţii penale, în timp ce autorităţile au fost inactive. Amnistia este incompatibilă cu datoria pe care o are statul", se arată în decizia Curţii de la Strasbourg, dată în urmă cu câteva zile. Altfel spus, răspunderea pentru crimele din decembrie 1989 nu se prescrie niciodată.

Aceste fraze trebuie să fi fost receptate de Ion Iliescu ca nişte cuţite înfipte în inima sa de patriot moscovit. Cum altfel ar putea fi interpretată reacţia viscerală a fostului preşedinte? Să mai citim o dată: „CEDO este o instanţă care e în afara realităţilor istorice!". Exact aşa le spune Ion Iliescu tuturor celor care contestă „teoria emanaţiei", conform căreia el s-a născut din spuma Revoluţiei (deşi este evident că a fost crescut în incubatorul sovietic).

Când se înfurie, Ion Iliescu îşi pierde complet uzul raţiunii. Pe când era preşedintele României, zicea că „proprietatea e un moft", asmuţindu-i pe mujici împotriva „noilor moşieri" şi pe chiriaşi împotriva proprietarilor. Apoi le-a dat indicaţii judecătorilor să nu mai retrocedeze casele naţionalizate către foştii proprietari, deşi legea spunea exact pe dos. Acum merge mai departe: se răţoieşte la Justiţia europeană, furios că nu poate s-o dreseze precum pe cea românească în anii săi de glorie.

Neputinţa de a îngenunchea Justiţia îl împinge pe Ion Iliescu la o altă neghiobie. Prin reacţia sa iritată la adresa CEDO, emanatul loviturii de stat spune întregii lumi că nu este de acord să fie judecate dosarele Revoluţiei. Şi că ucigaşii din decembrie '89 trebuie să scape basma curată. Este o atitudine perfect consecventă a lui Ion Iliescu, care în nenumăratele sale mandate de preşedinte a făcut tot posibilul să-i salveze pe asasini, supunând Justiţia şi, în situaţii-limită, apelând la graţieri.

Ion Iliescu se autodenunţă cu o seninătate uluitoare. Nu vrea „la cremenal" şi gata. Dacă e curat ca lacrima, de ce s-o teme de judecată? Îşi apără propria piele sau o apără şi pe a altora? Până una-alta, îi amintim bilanţul echipei sale de „emanaţi": aproape 1.000 de morţi şi peste 3.000 de răniţi. Sunt şi astea nişte realităţi istorice...

P.S. Azi şi mâine, între orele 12.00 şi 18.00, ne vedem la Bookfest, pentru autografe pe „Cartea Revoluţiei" şi pe surorile ei mai mici...