Am vânat fantome. Nu ştiam că teroriştii sunt la televizor

În seara de 31 decembrie 1989, când m-am întors acasă, în Brădicenii Gorjului, după o absenţă nemotivată de opt zile, ai mei mă priveau ca pe o fantomă.

Atâţia cunoscători de pe uliţă le spuseseră că sigur am murit eroic, pentru că - i-auzi ce spune la televizor! - sinistrul dictator şi clica sa de terorişti au făcut peste 60.000 de victime, încât mai era puţin şi mi se pregătea parastasul. Dar am apărut pe uliţă ca un moroi - aşa se spune pe la mine, în Oltenia -, pe un întuneric ca smoala, în timp ce dinspre capul satului se auzeau colindătorii. Ce bine e să mergi cu Pluguşorul, mi-am zis. Suni din zurgălăi, nu tragi cu mitraliera...

Mai grea decât întâlnirea cu teroriştii, din cele opt zile de păzit Politehnica bucureşteană, a fost revederea cu cei ce mă aşteptau acasă. Nu găseau nicio logică în plecarea mea „la revoluţie". Puteau să te împuşte, mi-au zis, cu o logică zdrobitoare. Ei, să mă împuşte... Mai bine i-am împuşcat eu pe ei!

Şi le-am povestit cele mai palpitante întâmplări inventate vreodată. Cum veneau teroriştii pe după căminele studenţeşti din Regie, cu ditamai puşcoacele, cu veste antiglonţ şi cu ochelari în infraroşu. Şi cum i-am aşteptat după nişte boscheţi, pe malul Dâmboviţei, în faţa cantinei R1. Iar când au vrut să ne facă zob cu armele lor infernale, pac!, am doborât unul. Şi iar pac!, l-am dat gata pe altul. Unuia i-am tras drept în frunte, am precizat eu. Era terorist-miliţian, nu încape îndoială. Iar celuilalt i-am tras în inimă. Aici nu mai sunt sigur, dar cred că era securist. Aşa mi s-a părut după uitătură. În orice caz, era terorist, deci trebuia să moară.

De ce am croşetat povestea asta? Simplu: pentru că îmi era ruşine să vin acasă, după opt zile de revoluţie în care au murit peste 60.000 de români (aşa ştiam atunci), şi să spun că n-am împuşcat niciun terorist. Mi se părea că, într-o ţară plină de eroi, aş fi trecut drept cel mai mare tolomac. Să ai 21 de ani, armata făcută la paraşutism, să ţi se dea pe mână un pistol-mitralieră cu 120 de cartuşe şi să nu pui umărul la victoria Revoluţiei...

După vreo doi ani, le-am spus alor mei adevărul. Nu mi s-au părut dezamăgiţi, ci mai degrabă uşuraţi. Parcă li se luase o piatră de pe inimă. Lasă, mamă, că-i mai bine aşa; terorişti - terorişti, dar poate că aveau şi ei copii de crescut... Doar eu mă simţeam aiurea, aşa, golit de orice urmă de vitejie...

Adevărul e că am avut noroc. În Politehnica noastră, unde eram student în anul II, n-am avut parte de nicio diversiune majoră. O singură dată era să clacăm: când o tânără, pe care n-o cunoşteam, a început să strige în holul facultăţii: teroriştii au ocupat Metalurgia! Am fugit la decanat, am pus mâna pe arme şi ne-am instalat în posturile de tragere. Din spatele zidurilor de beton urmăream, prin câte-un ochi de geam, orice mişcare din clădirea Facultăţii de Metalurgie, de care ne despărţeau vreo trei sute de metri. Dacă vreunul de acolo trăgea un foc accidental sau dacă vreo maşină ar fi venit spre noi, ar fi ieşit măcel. Eram nu doar cu nervii întinşi ca un arc, ci şi cu mâna pe trăgaci. Un fior şi mai puternic m-a scuturat câteva zile mai târziu, când am aflat că şi la Metalurgie se făcuse, cam în acelaşi timp, un anunţ similar: teroriştii au ocupat TCM-ul!

Spre liniştea mea trecută, actuală şi viitoare, la Revoluţie n-am tras niciun glonţ. Am primit sub semnătură 120, am predat sub semnătură 120. Iar de căminele din Regie nici nu m-am apropiat în acele zile, pentru că ştiam - se vorbea - că fuseseră minate de terorişti.

Abia mulţi ani după aceea am înţeles că marii terorişti nu se aflau nici prin Politehnică, nici prin boscheţi sau pe străzi, ci la televizor. Ne chemau pe noi de la pomana porcului, ne puneau arma-n braţe şi ne întărâtau prin anunţuri mincinoase, băgându-ne frica-n oase.