Adevărul lui Dinescu

În decembrie 1989 aş fi fost în stare să ridic cu braţele mele o mânăstire închinată lui Mircea Dinescu, vestitorul libertăţii noastre.

„Fraţilor, am învins! Dictatorul a fugit!" - sunt cuvinte înfipte adânc în mintea şi în sufletele noastre, şi aşa vor rămâne câtă viaţă vom mai avea pe acest pământ. Vorbele poetului rezonau atunci cu idealuri precum libertate, dreptate, adevăr, speranţă şi curăţenie morală.

În decembrie 2011 sunt dezamăgit de Mircea Dinescu. Sunt dezamăgit, în primul rând, pentru că tace. După ce pătrunzi, graţie televizoarelor alb-negru şi parţial color, în milioane de case şi în zeci de milioane de suflete, nu poţi lăsa totul baltă pentru a te retrage să dai la peşte. Aşa cum o Românie întreagă a avut timp să te asculte şi să te urmeze cu riscul glonţului, s-ar impune să-ţi faci timp şi tu pentru a explica inexplicabilul acelor zile şi pentru a pansa rănile încă deschise.

Oamenii vor să ştie ce crezi acum despre Iliescu, Brucan, Militaru, Voican, Cico şi Lupoi, alături de care te-ai afişat la Televiziune. Poate că n-ai ştiut ce hram purtau atunci, poate că-i admiri sau poate că-i deteşti, dar românii au dreptul să ştie asta. Şi dacă nu te interesează ce vor cei încă în viaţă, măcar să te gândeşti la cei aflaţi sub lespezile din Cimitirul Eroilor Revoluţiei. Căci noua Românie - care ţie, vestitorule, ţi-a adus atâta prosperitate - s-a clădit pe un ocean de lacrimi şi pe o pădure de cruci.

Oamenii vor să ştie de ce nu te-ai distanţat niciodată de ticăloşii acelor zile, de teroriştii-salvatori, de cioclii neamului românesc. Cum au câştigat ei războiul cu o mie de morţi şi cu niciun vinovat. Şi, dacă se poate, ce părere ai despre securiştii şi spionii care te-au flancat în măreaţa operă de redare a libertăţii neamului românesc.

Curajul nu-ţi va fi contestat niciodată! Chiar şi sub protecţia a două umbrele - una sovietică, alta occidentală -, disidenţa sub dictatură nu este niciodată lipsită de pericole. E ca la filmările lui Johnny Weissmüller pentru filmul „Tarzan": intri în apă ştiind că crocodilii sunt ţinuţi la distanţă de nişte chingi invizibile, dar uneori mai cedează şi chingile. Marele actor spunea că într-o astfel de situaţie şi-a bătut toate recordurile mondiale şi olimpice, dar nu l-a cronometrat nimeni; adevărata medalie a fost că şi-a salvat viaţa.

Nici măcar nu e vreo ruşine să-ţi asiguri protecţie din exterior pentru a nu fi zdrobit de căpcăunul din interior! Dar e o mare ruşine să ascunzi asta la infinit. Ce paradox: să fii curajos în dictatură şi laş în libertate...

Şi apoi, minciuna. Cum să spui că fuga căpcăunului ţi-a fost anunţată de o vecină? Cum să joci comedia spontaneităţii la fel ca Ion Iliescu? Nu te-ar fi judecat nimeni dacă le-ai fi povestit românilor tăi - şi nu olandezilor, când ambasadorul Coen oricum te dăduse de gol - cum au stat lucrurile în realitate. În fond, şi Moscova, şi Occidentul erau aşteptate atunci să ne salveze din ghearele căpcăunului.

Asta înseamnă să spui adevărul. Sigur, cu condiţia să vrei şi să poţi să-l spui până la capăt.

Grigore Cartianu este redactor-şef ''Adevărul''