Aceşti revoluţionari care au înfrânt Revoluţia

Una dintre cele mai strâmbe legi din România este cea adoptată de Parlament pe 12 iulie 2004, promulgată de preşedintele Ion Iliescu câteva zile mai târziu şi publicată în Monitorul Oficial pe 20 iulie 2004.

Istoria a reţinut-o drept Legea nr. 341/2004, atribuindu-i un titlu pompos: Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989.

Sună bine, nu? Mai rău e când intri în "burta" legii şi îi descoperi aberaţiile. Curând ajungi la concluzia că acest act normativ a fost elaborat de nişte minţi diabolice, care promovează cu totul alte interese decât "recunoştinţa faţă de eroii-martiri". Confirmarea vine din realitate: marii beneficiari ai acestei legi nu au fost nici urmaşii eroilor-martiri, nici răniţii Revoluţiei, ci impostorii grupaţi în jurul lui Ion Iliescu. Aceştia au primit terenuri în zone de lux, "s-au învârtit" de spaţii comerciale, au scăpat de impozite, au traficat certificate de revoluţionar şi încasează rente pe viaţă.

Faptul că o asemenea lege a fost promovată în 2004, la 14 ani de la loviluţie, arată reaua-intenţie a legiuitorului şi complicitatea preşedintelui de atunci. În fond, legea din 2004 - aflată încă în vigoare - întăreşte privilegiile acordate impostorilor prin legile anterioare. Mai mult, introduce formulări interpretabile, care lasă aplicarea ei la bunul-plac al celor care o aplică.

La o analiză atentă, întreaga lege este aruncată în aer de o formulare prevăzută la Articolul 8: "De prevederile prezentei legi nu beneficiază (...) persoanele care au organizat, au acţionat, au instigat şi au luptat, sub orice formă, împotriva Revoluţiei".

Stop joc! În condiţiile în care nici legea 341, nici vreun alt act normativ nu defineşte Revoluţia, cine poate stabili unde începe şi unde se termină aceasta? Mai departe: cine poate determina cu precizie dacă o anumită acţiune sau o anumită persoană a fost de partea Revoluţiei sau împotriva Revoluţiei?

Până de curând, nimeni nu s-a întrebat care a fost, de fapt, rolul unor lideri ai CFSN (Consiliul Frontului Salvării Naţionale) în decembrie 1989. Părea lege de la Dumnezeu că frontiştii au fost părinţii de necontestat ai Revoluţiei române. Şi că tatăl lor, Ion Iliescu, a fost întâiul revoluţionar al ţării.

Între timp, eşafodajul minciunii s-a prăbuşit. Din ruinele sale se ridică o întrebare îngrozitoare: şi dacă marii noştri revoluţionari au fost, de fapt, contrarevoluţionari? Revoluţia anticeauşistă s-a încheiat pe 22 decembrie, odată cu fuga şi arestarea dictatorului. La această revoluţie n-au existat nici Ion Iliescu, nici Silviu Brucan, Nicolae Militaru, Cico Dumitrescu, Mihai Lupoi sau Gelu Voican Voiculescu. Toţi aceştia au intrat în scenă în după-amiaza de 22 decembrie, când elanul revoluţionar ameninţa să spulbere întregul sistem comunist, nu doar clica lui Ceauşescu. Grupul pro-sovietic Iliescu-Militaru-Brucan a stopat acest „pericol" provocând o baie de sânge.

Şi atunci, ce au fost aceşti indivizi: revoluţionari sau contrarevoluţionari? Iar dacă „au organizat, au acţionat, au instigat şi au luptat, sub orice formă, împotriva Revoluţiei" - cum scrie în Articolul 8 din Legea nr. 341/2004 -, de ce au beneficiat sau beneficiază ei de privilegiile statutului de revoluţionar?

Dureros este că şi acum, la 21 de ani de la Marea Diversiune, Institutul Revoluţiei Române - organism de stat, aflat în subordinea Senatului României - este condus de doi regizori ai tragediei din decembrie '89: Ion Iliescu şi Gelu Voican Voiculescu.