Speranţa din martie

Ce să mai aşteptăm de la naţională, naţionalele lui Răzvan după demonstraţiile scremute din Cipru?

Eu, unul, am speranţa atât de mică, cât anusul de furnică... Am văzut defileul fotbalului mioritic, pe podiumul Afroditei. Suntem un popor de mingicari. Şi, sincer, m-au apucat o tristeţe şi o teamă de-a dreptul metafizice  privind spre  viitorul apropiat.

Că nu privesc mai lung.
Nu mai avem fotbal, nu mai avem mentalitate de învingători. Doar majoritar-cerşetori:  la FMI, la Consiliul Europei. La Sfinţi, la Dumnezeu. Şi ce să mai facă şi bietul Creator, la cât e de solicitat, numai din zona bisericilor de graniţă. Un sfert de ochi la penaltzurile cu Cipru.

Sărut-mâna! Iar cei care mai au ceva mentalitate, nu mai gândesc româneşte. Priviţi la Mutu, sau la Ştefan făcut vedetă  inaccesibilă peste noapte. Mai e şi forma supărătoare a lui Marica; să nu mai vorbesc de căderea lui  Tamaş. Chivu, la degetul proniei, care îl tot  încearcă. Unde  priveşti, la Daniel Nico, la cine?

Numai Răzvan să nu fii! Deşi aş fi schimbat echipele ca ordine, măcar pentru palmares: mai întâi echipa de ieri-seară, cu vedetele mai „grele", trebuia să joace cu Ucraina. Dar, ne scăldăm  în mediocritate. E timpul ca experţii în sfaturi să ne spună ei echipa. Eu, nu cred că mai avem naţională. Ci doar rudimente, caricaturi, talaş. Avem doar speranţa. Al cărei deces e aşteptat. Uit-acu'. În martie...!