Pe Giuleşti, ca-n Giuleşti!

Îmi era frică de meciul cu Mediaş.

Îl ştiu şi îl admir pe Pusztai, sunt  cordial cu Horoba, şi  cunosc  forţa echipei de nonvedete. Care, ca furnica mică şi semi-anonimă, ştie să adune  puncte. Fiindcă ştie să joace. Fiindcă antrenorul are linişte  şi ştie treaba. La 1-0 pentru ei, teama mi s-a întărit. Aşteptam resemnat, cocoşat, să cadă bolovanul: golul doi. Apoi, eventuala dramoletă  de pe stadionul „Valentin Stănescu". Disoluţia. Dezastrul. Carnavalul de huiduieli. Pietre. „Podul de  piatră". „Afară din Giuleşti!". Demisia!...în lacrimi a lui Şumi. Acuzele unora  că s-a certat ca prostu' cu Marius; că a ascultat ordinele meschine ale mai marilor privind întrebuinţarea lui Lazăr. Că nu prea are mână la schimbări... Tot tacâmul.

Şi, jocul echipei, la începutul  primei reprize chiar  îmi alimenta presentimentele. Dar, apare  un  presupus gol neacordat de Crăciunescu jr,  - „a, deci ne face şi arbitrul, e clar, Şumi e pa !"... Când, deodată, Latino-Giuleştina se trezeşte din letargia hibernării într-o ofensivă de  primăvară. Şi vine golul egalizator.

Apoi, pică şi (auto)golul doi. 2-1  pentru noi. „Demisionarul" Şumi  intră-n sevraj: fuge la cei care-l aclamă, îi pupă mimetic, îşi dă cu pumnu-n corazon, plonjează în iarbă, ia o gură de gazon din Giuleştiul Sfânt, îl pupă pe arbitru că l-a eliminat şi se duce în tribună. Acolo îşi încurajează echipa cu vechi şlagăre pro-giuleştene ştiute  din pre-şcolărie când se fac ele pojarul, rujeola şi rubeola, mai dă o indicaţie, îl mai scoate pe Herea, - de ce bă!? exclamă acesta - şi meciul e gata. După alte două ocazii,  coşmareşti, ratate de găzari. Noroc! Punct. Şumi-Gol, Şumi-Show!

Nu ştiu la alţii cum e, dar pe Giuleşti, ca în Giuleşti...