Hai, Foamea!

Ce competiţie frumoasă e Liga Campionilor. Ce de cacao viermuit, campionatul românesc. Ce jucători şi ce jocuri am văzut acolo; ce parodii de papagali, am trăit aici.

Nu spun decât Messi şi Millito. La ei. La noi, ce, pe cine? Mediocrităţi lucii bine plătite. Prinţi alcoolici şi priapici, cu vedete de soare apune, vezi Dinamo. Tatuaţi şi infatuaţi puşi cu grăbire pe primele pagini de tabloide, nu pe acelea de sport; cordaci fruntaşi, fotbalişti codaşi. Şi toţi fluieraţi, asistaţi de  panarame pârnăiaşe: savanii, balajoi, robert-dumitruoi, bricheta-lu-tata-de-la-FRF, şi alte plante parazitare de pişelău mirositoare şi DNA chemătoare.

S-a mai rupt o coală ruşinoasă de pe istoria fotbalului românesc, a câştigat iar cine trebuie, cine era programat, în grafic, după o terţină finală ruşinoasă, jenantă la Craiova, Argeş şi Cluj. Noi le înţelegem fericirea învingătorilor, respectăm învingătorul, dar nici chiar aşa. Căci iată, tot minţindu-ne, unde ajungem!

Suntem cu piciorul în groapă. Şi cine ne împinge e tot un clujean, Boc. Ce coincidenţă minunată, mai că-mi dau lacrimile. Şi, mă gândesc, la un asemena fotbal, de unde ar veni optimismul debordant al lui Răzvan Lucescu? Pe ce şi mai ales pe cine, se bazează el? Căci orizontul de aşteptare în fotbal, este cvasiidentic cu cel social. Vreţi să spuneţi că dacă pe român îl aşteaptă o groapă portocalie, amatorul de fotbal are raiul în faţă, se bucură el de vreo calificare? Nu mai mult, decât de a simpatiza cu succesele lui Chivu sau ale  unui Mutu, or de succesuleţul unui Tamaş. Căci ţara nu mai are viitor în fotbal. La un stadion mioritic plin, mai mult decât orocăitul primăvăratic de  broaşte, se poate auzi ghiorţăitul permanent de maţe. Hai, Foamea!