Sus basca!

În urmă cu aproximativ trei săptămâni, am dat o fugă până la Sibiu.

Am vrut să fentez căldura, praful şi chelnerii lehămisiţi, angajaţi la terasele din buricul Capitalei. M-am urcat în maşină şi am pornit spre Valea Oltului. Traficul a fost rezonabil până aproape de Vâlcea. Fiind vineri spre seară, am tratat cu calm începuturile aglomeraţiei rutiere. Dar cu puţin înainte de Mănăstirea Cozia, nervii (ai mei şi ai celorlalţi şoferi) ne-au fost întinşi pe bigudiuri.

Se formase o coloană de maşini ce se întindea pe cel puţin patru kilometri şi avansam mai încet decât dacă am fi mers pe jos. N-a durat mult şi ne-am oprit de-a binelea. Dă-i şi aşteaptă, o oră pe ceas!

Se circula alternativ - câteva minute într-un sens, alte câteva în celălalt. Mai mult în celălalt, deşi aglomeraţia era înspre Sibiu. Un segment de drum de un kilometru era în lucru. Vorba vine „în lucru", pentru că nimeni nu lucra. Muncitorii rezemau lopeţile şi rânjeau hâtru la şoferii care treceau prin dreptul lor cu viteza melcului. Anchilozaţi în scaune, turiştii de weekend înjurau printre dinţi.

În fine, ajuns la Sibiu, am lăsat totul în urmă. Preţ de două zile m-am bucurat de o lume ceva mai normală decât aceea din oraşul meu natal. M-am enervat mai puţin.

La întoarcere, am păţit însă acelaşi lucru. Am aşteptat iar, în căldură, ca un muncitor cu vestă reflectorizantă să dea drumul, cu ţârâita, maşinilor care mergeau spre Vâlcea, Piteşti sau Bucureşti. Mulţi şoferi erau resemnaţi. „Asta e! N-ai ce-i face! Aşa va fi mereu în România! În lunile de concediu, drumurile sunt blocate!", repeta, într-o convorbire telefonică, posesorul român al unei maşini cu numere de Italia, staţionată şi ea în coloană.

Revenit în Capitală, mă întâlnesc cu un prieten care-mi spune că podul care leagă oraşele Giurgiu şi Ruse, şi pe care circulă zecile de mii de români care merg sau se întorc în/din Bulgaria, Grecia sau Turcia, este tot în lucru. Amicul meu a aşteptat trei ore, la 20 de metri de graniţa cu România, pentru a putea trece de vamă.

La două zile de la discuţia pe care v-am relatat-o, pornesc spre Braşov. Distanţa dintre Comarnic şi Sinaia am parcurs-o în mai bine de o oră şi jumătate. Motivul? 100 de metri de drum erau „în lucru". Senzaţie de déjà-vu - feţele muncitorilor care se odihneau la umbra băştilor aveau încrustate rânjete hâtre. Sprijiniţi aşa în lopeţi păreau, cu toţii, replici ale „Gânditorului de la Hamangia". Cu bască.

Simt că orice comentariu la cele pe care vi le-am povestit este complet inutil. Mă gândeam însă ce-ar fi dacă un ONG ar cumpăra vreo două tone de băşti şi ar începe să le trimită pe adresa autorităţilor centrale şi locale din România. Asta ar fi, într-adevăr, o iniţiativă „Jos pălăria!"...