Moartea citeşte ziare

Responsabilitate. Acest cuvânt ar trebui gravat pe frontispiciul clădirilor unde funcţionează redacţiile ziarelor sau ale posturilor de televiziune.

Şi nu numai în România, ci peste tot în lume.

Lipsa de responsabilitate în presă generează tragedii atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. De pildă, am văzut cu toţii ce se poate întâmpla dacă mediatizezi excesiv cazul unui imbecil dornic de notorietate, care arde în public Coranul, cartea sfântă a Islamului. Alţi imbecili, din alt capăt al lumii, ucid oameni nevinovaţi.

Am văzut, de asemenea, ce se întâmplă dacă „analizezi" săptămâni în şir sinuciderea unei vedete. Se vor găsi destui oameni labili psihic care să urmeze „exemplul" vedetei, folosind aceeaşi metodă de a-şi pune capăt zilelor.

A nu se înţelege că nu ar mai trebui semnalate astfel de cazuri. Nici vorbă de aşa ceva! Aceste evenimente nefericite trebuie aduse întotdeauna la cunoştinţa publicului. Dar de aici şi până la a le transforma din fapt divers în ştire de prima pagină sau în deschidere de jurnal informativ, este cale lungă. Ca jurnalist, mai ales dacă ai atribuţii decizionale, nu ai voie să fii inconştient.Dincolo de faptul că e o noţiune relativă, audienţa nu e totul. Deseori, contează cine te citeşte şi nu câţi te citesc. Îţi câştigi credibilitatea cu greu şi ţi-o poţi pierde cu uşurinţă. Capeţi repede un public volatil şi îl îndepărtezi pe cel fidel, bine aşezat în piaţă. Lumea nu cumpără baliverne, chiar dacă o păcăleşti o vreme şi urci în statistici.

Da, presa este o afacere. Şi încă una profitabilă. „Problema" este că nu poţi scoate profit din ea cu oricine. Şi nici oricum. Ar putea părea ciudat pentru unii, mai ales în România de azi, însă responsabilitatea este reţeta succesului în acest business. Responsabilitate în presă înseamnă respect faţă de cititor/privitor/ascultător. Din nefericire, pe aici, prin ţara noastră, nu prea s-a înţeles asta.

Publicul românesc trebuie să înoate, deocamdată, prin tone de maculatură. Vrea, nu vrea, e îndopat cu informaţie de budoar şi cu obsesii personale. Lehămisit, dar şi puţintel dependent de „gunoiada" mediatică, publicul nostru „rumegă" în continuare ceea ce i se livrează. Cu siguranţă ar accepta şi altceva, dar n-are cine să-i ofere. Cei care ajung la saturaţie se refugiază în cărţi, în filme sau în jocuri de computer. Alţii, în schimb, mai rezistă pe baricade şi separă grâul de neghină. Acestora din urmă eu le mulţumesc zilnic pentru că mă ajută să nu mă smintesc.