Moarte şi circ

Am urmărit, din colţul meu, dezbaterile febrile asupra crimelor săvârşite, săptămâna trecută, la un coafor din Bucureşti.

M-am întristat, m-am revoltat şi am râs homeric, ca de fiecare dată când ceea ce numim astăzi „presă" organizează festivaluri pseudoinformative. Bunăoară, am văzut-o „la treabă", cu microfonul în mână şi chestionând populaţia, pe fosta concubină a nu-ştiu-cărui „mare" realizator de televiziune. Ne-a dat detalii, „în premieră" (se putea altfel?!), despre cele petrecute în „salonul groazei", după cum a fost numit de tabloide coaforul unde s-a produs tragedia. Aşa am aflat că viaţa „şamponezei" a atârnat de un fir de păr, că două angajate „ieşite la ţigară" au scăpat ca prin minune de furia criminalului şi câte şi mai câte.

Firesc (în nefirescul general), televiziunile s-au întrecut în reconstituiri şi comentarii, care mai de care mai ciudate şi mai aberante. Tot felul de dătători cu părerea - de la chestiuni legate de agricultură până la frivolităţi mondene - au luat cu asalt ecranele şi au întors pe toate feţele dublul asasinat.

Dar, dincolo de orice, a ieşit încă o dată la iveală nevroza colectivă de care suferă românii. Nesfârşitele tabere în care sunt împărţiţi oamenii acestei ţări aşteptau, cu nerăbdare, prilejul de a se încăiera. Nu le-a fost lungă aşteptarea.

A fost repusă pe tapet ideea reintroducerii pedepsei cu moartea. Vag, se ştia că nu se poate, dat fiind că ne-am dorit să intrăm în „Europa civilizată". Dar de ce să nu dezbatem? Ce mai contează că pierdem din nou energii şi timp preţios cu discuţii sterile? Ce importanţă are că răsucim, iarăşi şi iarăşi, efectul şi nicidecum cauza unui eveniment nefericit?

Eu unul nu am auzit pe nimeni pomenind, măcar în treacăt, despre faptul că agresivitatea românilor este în legătură directă cu îngroparea valorilor şi a bunului-simţ.

Nu avem a ne mira de nicio faptă abominabilă când auzi, la fiecare colţ de stradă, câte un tânăr sfătuindu-l pe altul: „Du-te şi tu mai cu tupeu, ce eşti aşa fraier!" Nu avem a ne mira că am ajuns să ne dăm cu bâtele în cap în intersecţii şi prin parcări, să ne trecem unii altora familiile prin diverse organe şi să ne urâm de moarte când luăm în bătaie de joc instituţii precum familia şi Biserica.

Nimeni n-ar spune asta public, de frică să nu stârnească alte uri mocnite sau- Doamne fereşte! - să piardă din audienţă. Atunci la ce bun să mai introducem pedeapsa cu moartea pentru că oricum ne ucidem între noi?

Într-adevăr, cea mai mare şiretenie a diavolului a fost să-i facă pe oameni să creadă că el nu există.

George Rădulescu este publicist comentator ''Adevărul''