Maimuţele

Ruşinea, se spune, este un sentiment uman provocat de o greşeală sau de un comportament total inadecvat într-o situaţie dată.

Dacă ţinem seama de această definiţie - poate incompletă -, rezultă că foarte mulţi dintre aşa-zişii politicieni români au trăsături ale unui regn anume, nicidecum ale „Homo sapiens sapiens". Televiziunile se întrec în a ne convinge că aşa stau lucrurile. Zi de zi.

Deşi am fost martor la multe momente penibile petrecute în spaţiul public, de-a lungul anilor lucraţi în presa centrală, astăzi nu contenesc a mă minuna de ceea ce văd. Vă jur că nu exagerez câtuşi de puţin. Îmi doresc, stimaţi cititori, să fi trăit dumneavoastră în locul meu câteva astfel de clipe cu „oameni importanţi" după care să încercaţi a mă contrazice. Cert este că domniile voastre au acum nefericitul prilej de a privi şi a înţelege (dacă vor) mult mai multe decât am privit şi am înţeles eu în zece ani.

Pe vremea mea, dacă-mi este îngăduit să mă exprim astfel, nu existau saltimbanci oligofreni cultivaţi cu obstinaţie de către partidele aflate la putere. Sau, mai bine zis, nu existau maimuţe de serviciu. Nu orice analfabet nespălat avea acces la televiziuni şi înseşi televiziunile nu acceptau să li se livreze astfel de ipochimeni. Cu alte cuvinte, înainte vreme, era obligatoriu măcar să arăţi a om şi să ştii să minţi frumos. Acum, această barieră a fost sfărâmată. Mai întâi, de partidul aflat la putere, apoi, de toate celelalte. Din cauza asta nu mai există dezbatere publică. Persoanele care ar mai avea câte ceva de spus se ţin departe de emisiunile televiziunilor, de teamă să nu-şi asocieze imaginea cu diverşi urangutani, trimişi în platou pe bază de listă de partid.

Lucrurile sunt mult mai grave decât par a fi la prima vedere. Diriguitorii jurnalelor de ştiri şi cei ai talk-show-urilor cred că, lăsându-l pe X sau pe Y să se producă grotesc în faţa telespectatorilor, împuşcă doi iepuri dintr-un foc. Unu la mână, audienţa este garantată; doi la mână, fac de râs partidul care a trimis măscăriciul în studio. Nimic mai fals! Publicul de calitate (mult mai numeros decât cred unii) va renunţa definitiv să mai urmărească respectivele emisiuni, iar paiaţele în cauză vor căpăta suficientă notorietate pentru a fi chemate, în scurt timp, la emisiuni „de gen", cu pseudovedete.

Nenorocirea este că pentru emisiunile autohtone cu „vedete" nu există o contrapondere. Sau dacă există câteva emisiuni de calitate, acestea sunt expediate la ore cu audienţe minime. Adică tinerii în formare nu au aproape nicio şansă de a vedea la televizor şi pe altcineva. Aşadar, maimuţele/măscăricii/paiaţele dau, zilnic, „reţeta succesului": prostie crasă plus tupeu plus bani de provenienţă incertă. Aceste caricaturi sunt adevăraţii (de)formatori de opinie. Maimuţele săritoare dintr-un studio TV într-altul au ajuns să ne spună că sărăcia e bogăţie şi că minciuna sfruntată e adevăr curat.