Frica

M-am întrebat adeseori, cu mâhnire, care ar putea fi cauza primă, „pepita princeps“ a nebuniei ce ne-a cuprins. Oare ce fel de păcate colective ispăşim acum de arătăm ca o masă amorfă?

De teamă să nu dramatizez inutil lucrurile, am cerut părerea unor apropiaţi, a unor persoane şi a unor personalităţi din diverse medii, a oamenilor cu sau fără preocupări intelectuale. În majoritatea lor, interlocutorii mei sunt buimăciţi de ceea ce trăiesc zi de zi. Atmosfera este în general apăsătoare şi uneori chiar sufocantă.

De când te ridici din pat dimineaţa şi până seara târziu, când pui din nou capul jos, te poţi aştepta la ce-i mai rău din partea celor cu care interacţionezi. Asta pe o scală unde privirile piezişe sunt prima treaptă, iar bâta în cap pe care o poţi încasa în trafic, ultima. Statul însuşi a devenit ameninţător pentru propriii cetăţeni. De la ridicatul maşinilor, în mod abuziv, de pe străzile Capitalei (în condiţiile în care nu amenajezi locuri de parcare) şi până la hăituirea fiscală a firmelor care au avut „tupeul" să supravieţuiască până acum, totul pare a fi împotriva ta, simplu cetăţean, plătitor de taxe şi impozite.

La răstimpuri, deschizi televizorul şi te minunezi de importanţa pe care o acordă faptului divers şi grotescului unele „capete luminate" din redacţii. Te minunezi până ajungi să te obişnuieşti cu asta. Ar fi ridicol să pretinzi responsabilitate la întocmirea programelor informative. Cum adică?! Dăm publicului, gata rumegate, chiftele mondene, scene burleşti cu umanoizi eşuaţi în politică, accidente îngrozitoare petrecute pe şosele şi sinucideri. Să vadă lumea, să palpite, să mulţumească cerului că nu s-a aflat ea în locul celor mutilaţi sau, dimpotrivă, să-şi roadă unghiile de ciudă că nu va ajunge niciodată la Miami sau pe nu-ştiu-ce insulă exotică, alături de vreo „Veneră" autohtonă!

Pe scurt, peste tot se cultivă neliniştea, teama, furia. Ca bonus, ţi se gâdilă dorinţele ascunse. Efectele „lucrului" cu instinctele primare se arată desluşit pe stradă şi în alte spaţii publice.

Egoismul şi incertitudinea nasc ură şi dorinţă de revanşă. De aici şi până la dezintegrarea socială nu mai e decât un pas. Să-l fi făcut deja?